O istorie a umanității

Privește în jur cu o nemăsurată frică, reflectată în ochii imenși și goi. Din dreapta sa se aude un sunet sinistru. Pentru o ființă umană obișnuită, acel zgomot nu ar fi fost perceptibil. Dar ea nu este normală. Banalul, cotidianul etern al umanității este prea strâmt, o limitează și de aceea se zbate. Se răsucește, zvârcolindu-se pe pavamentul rece la poalele stâncii. Aceasta este maniera în care a ajuns aici. Zvârcolindu-se, deși mișcările bruște o răneau și brațele fără putere îi atârnau pe lângă corpul devenit dintr-o dată prea greu.

Încearcă să se oprească, ca să deslușească sunetul. Închide ochii, însă ploapele, obișnuite cu cenușiul dimprejur refuză să se abandoneze beznei care urmează să cadă ca o cortină. Să o îngroape în negrul tăios al pierderii defintive. Cât are ochii deschiși, mai speră, de aceea îi redeschide repede. Vino-ți în fire! Ridică-te, ridică-ți ființa! Se uită speriată, în dreapta și stânga. Cine i-a vorbit? Vocea. Vocea era... era altfel. Nu era sinistră. Nu, de fapt nu fusese niciun glas, nicio chemare. Devine conștientă din nou doar de zgomotul din dreapta. Da, precis într-acolo trebuia să se îndrepte.

Năucită, fără să știe ce face, își ia frumoasele palme din noroiul dens și le șterge de pantaloni. Pantalonii cu o culoare nedefinită fuseseră odată albi, călcați frumos și cu miros de levănțică. Sunetul straniu se aude din nou, nu vrea să se mai gândească acum la straie. Începe din nou lungul drum al coborârii, mai jos, mai adânc, însoțită fiind de sunetul care îi provoca o stare de agonie continuă. Caută, și ceea ce aude îi ghidează întreaga ființă. Dar este obosită, ah, cât este de rece aici. Răceala din atmosferă pare că i se lipește de corp, îi pătrunde în păr, o sărută pe gât și se îndreaptă spre inimă. Aceasta tresaltă într-un ritm amețitor, conștientă de  înaintare.

Pipăie-ți chipul, aude.Repede, ascultă și își duce palmele pe față, pe care o acoperă. Încetișor, își plimbă degetele peste ochii care și acum sunt deschiși, peste nas, peste gură. Se oprește, se răsucește înainte și înapoi. Pare cuprinsă de o neliniște nouă. Cute adânci sapă șanțuri pe frunte. Ochii, ochii par că au propria viață pentru că încep să arunce priviri peste tot. Degetele continuă explorarea cu o înfrigurare crescândă, pe măsură ce amintirile propriului chip ies din uitare.

Iat-o! E ea, și e prințesă! Părul îi cade în valuri pe umeri și se învârte în cerc, râzând spre soare. Partenerul ei de joacă este un chip frumos, matur și o privește cu o tandrețe de nedescris. Dar nu reușește să își amintească cine este. Treptat, puterile o lasă și se lasă din nou o ceață adâncă peste ființa sa.

Se prăbușește, picioarele  o trădează și nu o mai susțin. Și atunci, cu un ultim efort suspină un Nume. De fapt, strigă fără voce, e mai degrabă eul interior. E un geamăt surd al propriei existențe terfelite, abandonate. Începe să simtă o prezență, un susur blând se aude, o învăluie ca o manta. Deschide ochii și se miră că privește totul de la înălțime, parcă s-ar afla într-un leagăn, ca cel din vremurile copilăriei. Se răsucește și nu rămâne surprinsă că Îl vede pe El. Este în brațele Sale și dintr-dată cunoaște că totul este în regulă acum. Îi observă trăsăturile cunoscute, iar ochii... ochii i se adresează fără cuvinte. Acolo citește totul. Cum a părăsit casa, pentru ca să cunoască lumea. Să experimenteze. Să afle. Să simtă. Și El, El a lăsat ceilați frați și celelalte surori, plecând în căutarea ei, știind că afară este doar durere. A coborât adânc, dinspre munte spre vale. A călători mult și a trebuit să sufere ca să o găsească, dar iată, sunt din nou împreună și El nu o va mai lăsa să plece.

Ei îi curg șuvoaie de lacrimi pe obraji. Regret, rușine, dar mai presus de toate... pace, bucurie, liniște se împletesc în ea, o copleșesc. Își ascunde capul pe umerii Lui și închide ochii, pentru că acum nu îi mai este frică de întunericul de dincolo. Cu El este puternică. Închide ochii și cade într-un somn profund, așa cum numai cei mici știu să facă. Pentru că se simt protejați, iubiți și iertați. Exact cum se simte ea acum în brațele Mântuitorului ei.

Isaia capitolul 12, răspunsul Lui pentru mine

Nu înțeleg dragostea Lui Dumnezeu... cum de, după ce am păcătut și l-am ofensat cu neacultarea mea, El îmi spune următoarele:

În ziua aceea vei zice: „Te laud, Doamne, căci ai fost supărat pe mine, dar mânia Ta s-a potolit, şi m-ai mângâiat! Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit.”

Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii şi veţi zice în ziua aceea: „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul!Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel.”

Nu înțeleg iubirea Lui, dar sunt recunoscătoare, cu intensitatea mulțumirii unui copil mic față de mama îngăduitoare. Nu Îl înțeleg, dar Îl implor să rămână astfel în continuare.
Numai eu să mă schimb și să fiu mai puternică în fața păcatului!!!

I did it, I did it, I did it!!!

Sunt fericită că am reușit să suțin, în final, teza de licență.

Sunt fericită că un profesor pe care îl admir enorm pentru pregătirea intelectuală și pentru deschiderea pe care o manifestă față de cunoaștere, m-a felicitat și mi-a spus că l-am surprins plăcut prin maturitatea analizei, prin consistența și nota personală pe care am adus-o unui subiect extrem de dificil, prin faptul că stăpânesc un limbaj de specialitate.

Sunt fericită că același profesor a afirmat că am o reală înclinație spre istorie culturală și spre istoria ideilor. Astfel, mi-a întărit decizia deja luată de a mă specializa în această direcție.

Am realizat că posed un spirit critic neobișnuit pentru vârsta mea, și pe care vreau să îl valorific la maxim de acum înainte. De asemenea, am aflat că stăpânirea metodologiei, deși este partea cea mai aridă, este fundamentală pentru un istoric.

Sunt fericită că am învățat încă o dată să mă stăpânesc și să nu răspund atunci când am fost neîndreptățită.

Mulțumesc Domnului meu pentru tot!

Autosugestie, credință, eu-l și Dumnezeu

Tot aud printre creștini că trebuie să folosim autosugestia ca să ne meargă bine. Cică gândirea pozitivă este ca un balsam pentru suflet.  Eu nu sunt de acord.

1.      Nu este biblică.

2.      Filozofia gândirii pozitive cu tot tacâmul este importată de la religiile orientale.

3.      Autosugestia exclude credința că ajutorul vine de la Dumnezeu și pune în schimb eu-l în centru. Ex.: eu voi face, eu voi  reuși etc..

Vă dau două exemple:

- Lara, ai să reușești să îți stăpânești emoțiile la examen. Esti puternică, deșteaptă și ai să poți.

-Lara, adu-ți aminte că ești fiică de Dumnezeu. Tu ți-ai făcut partea și ai învățat, Dumnezeu va face restul.

Diferențe? Observă cineva? Pai da, la primul exemplu sunt o egocentrică. La cel de-al doilea, sunt eu cu Dumnezeu. Asta mă păzește de păreri măgulitoare față de sine și îmi întărește credința.

Orice lucru în care îl excludem pe Dumnezeu are consecințe dăunătoare pe termen lung. Am învățat asta din experiență.

Definiția credinței din Biblie. Evrei, capitolul 11, versetul 1: Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.

Autosugestia conform DEX.  Influențare a propriei conștiințe sau comportări prin reprezentări sau idei care capătă caracter predominant.

Vreau și trebuie să postesc!

Postul biblic este o formă de disciplină spirituală manifestată prin abținerea de la mâncare și băutură în intervalul de timp cuprins între două apusuri de soare. Timpul de post variază, poate însuma și trei zile, ca de exemplu cel descris în cartea Estera, sau chiar cele patruzeci de zile al Mântuitorului. Abținerea de la alimente și apă nu este scopul în sine, ci doar modalitatea prin care credinciosul proclamă biruința spiritului asupra materiei, firea în accepțiunea biblică.

Este jenant că de mai bine de doi ani nu am mai practicat postul ca modalitate de a mă apropia de Cer, sub pretextul că nu rezist fizic. Slabă apărare, pentru că sunt mai rezistentă decât par, apărare construită pentru a-mi asigura confortul pe care îl iubesc așa mult. Este timpul să ies din zona de confort și să mă smeresc. Recent am suferit o înfrângere urâtă în bătălia spirituală și nu pot să dau vina pe Dumnezeu, Satana, lume sau fire. Vinovată sunt eu și comoditatea pe care mi-am permis-o.

Nu postesc pentru a-mi șterge sentimentul de vinovăție printr-o faptă, crezând că îmi câștig astfel iertarea. Știu că Isus m-a iertat deja și sunt justificată prin credința în El, însă nu mai suport să fiu îngenuncheată de același păcat, să cad mereu în același loc. Vreau să țin post pentru că Isus a făcut asta, pentru că l-a făcut mai puternic în lupta cu păcatul; a zis că prin post avem biruință asupra duhurilor necurate. Am nevoie de disciplină spirituală și de o mai mare implicare în luptă.  Deci, în linia întâi, Laura Popa! Fără apă și Cola, KFC și McDonald's, dar cu o mare de  Credință!

Pot totul în Hristos care mă întărește!

Team Hoyt: WE CAN!

Încerc de câteva seri să fac jogging și trebuie să mă opresc odată la cinci minute pentru că nu am niciun fel de rezistență fizică. Și stau și privesc video ăsta, zicându-mi: God, câtă iubire și dăruire de sine trebuie să aibă acest om pentru fiul lui!  Și îmi vin îm minte unele versete pe care le caut în Biblie, și care sună așa:

Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer! (MATEI 7)

Ai auzit, Lara? Și tu poți să speri că Dumnezeu se va sătura în final de tânguielile tale și va zice: bine, gata, am să îți răspund! Numai să mi te iau de pe cap! Ehehe, dar să nu fiu înțeleasă greșit. Nu trăiesc numai cu o speranță viitoare. Trăiesc deja fericită, pentru că în curând, asta putând să însemne cât o vrea El și accept senină, îmi va deschide porțile care trebuie și mă va răsplăti pentru ascultare.

YES I CAN!:D

Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine?

Divinitatea bună care îmi da nota 10 la examen? Care îmi oferă înțelepciune la licență? Dumnezeul care îmi dă prieteni credincioși și fețe zâmbitoare în jur? Bunăstare materială? Răspunsuri imediate? Tonomat?

De când Îl condiționez: dă-mi, ca să mă închin!?!  Cine sunt eu să am pretenții? Nu e de ajuns că m-a iertat, că m-a salvat și mi-a dat Cerul pe gratis? Trebuie, ca o Peter Pen, să fiu veșnic fetița care cere și așteaptă, cere și așteaptă și se enervează când nu primește? Ce rușinos! L-am redus pe Dumnezeul universului la niște tendințe egoiste! Am creat un Dumnezeu după inima mea, nu după Scripturi.

Dumnezeu este Dumnezeu, face ce dorește! God, cât sunt de nervoasă pe mine însămi!!!

I-am cerut Lui Dumnezeu forță și El mi-a dat dificultăți care să mă întărească

I-am cerut înțelepciune și El mi-a dat probleme de rezolvat
I-am cerut bunăstare și El mi-a dat forță fizică și creier pentru a lucra
I-am cerut curaj și El mi-a dat pericole de înfruntat
I-am cerut dragoste și El mi-a încredințat persoane în nevoi
I-am cerut favoruri și El mi-a dat oportunități.
Nu am primit nimic din ceea ce voiam, dar tot de ceea ce aveam nevoie mi-a fost dat.

Trebuie să încetăm să părem buni, și să iubim.

Exisă doua tipuri de persoane greu de iubit: dușmanii, cei care ne vor răul, și cei care nu ne pot răsplăti binele făcut (Matei 5).

A sluji lui Dumnezeu înseamnă a sluji oamenilor. Isus s-a smerit și a devenit slujitor oamenilor ostili Lui; mai mult, și-a dat viața pentru oameni.

Când iubim așa, arătăm natura Lui Dumnezeu

Dumnezeul care mă iubește

Când păcătuiesc, împreună cu golul în stomac și cu greța fizică ce o simt, mă copleșește gândul acesta: ai înșelat încrederea Singurului care nu te-a dezamăgit.

Sunt om și am fost dezamagită de alți oameni. La rândul meu, am înșelat încrederea altor semeni.

Isus Hristos nu m-a lăsat niciodată singură. Chiar și când ajunsesem să  îi spun că eu cred în El, dar să mă lase în pace, El a rămas alături și mi-a pregătit binecuvântări care m-au ajutat să mă ridic și să reiau lupta.

Isus Hristos este Prietenul meu cel mai Bun.

Și l-am înșelat, i-am înșelat încrederea. M-am uitat în ochii Lui și nu mi-a păsat că ceea ce fac este ostilitate față de El. El a așteptat  ca eu să îmi exprim ostilitatea, și, totuși, după ce mi-am dat seama de grozăvia făcută, mi-a spus că încă mă iubește. Că are încredere în mine, că vrea ca eu să mă întorc la El. Să îi vorbesc. Să mă mărturisesc. Și că mă va însoți pe drumul înapoi acasă.

Am acceptat cu inima pustiită. Cu inima sfărâmată pentru că L-am rănit. Conștientă de har. Copleșită. Tristă, dar cu speranță în suflet. Liberă din nou.

Acesta este Hristosul meu. Un Dumnezeu al milei și al iubirii.

Vreau să Îl slujesc toată viața.

There can be miracles when you belive!

Te-ai apropiat și ai zis: "Nu te teme!".

Profesorul A. Rizzacasa. Pare prof de Oxford, nu?
Nu vă puteți  imagina cât de interesante erau cursurile lui!

Tocmai am dat examen la Filosofia della Storia și nu îmi pot exprima in mod inteligibil recunoștința către Dumnezeu pentru că mi-a fost alături la cel mai greu examen. Râd de una singură, cam în stilul Ubermensch-ului lui Nitezsche, cu marea diferență că eu râd împreună cu Domnul nevăzut.


De ce a fost cel mai dificil examen? Păi, încă de la început mi-a cauzat probleme pentru că orarul se suprapunea cu un alt curs, așa încât din două cursuri pe săptămână am putut frecventa doar o dată. Apoi, nu am găsit cărțile pe care trebuia să le pregătesc pentru examen, despre care știam că sunt în număr de două. În urmă cu o săptămână, am reușit să prenotez una singură.

Între paranteze, sistemul italian de evaluare presupune studierea cărților cuprinse în programă, de cele mai multe ori două sau trei. De obicei, se regăsesc lucrările profesorului și ale asistenților, asistentelor. Dificil, având in vedere că examinarea orală înseamnă de fapt o discuție liberă care poate dura între 10 și 30 de minute, timp în care ți de adresează întrebări din lucrările respective fără a avea timp să îți așterni ideile pe ciornă.

Vine timpul în care intru în biroul profesorului care era asistat de co-autoarea lucrării. Prima întrebare: ce cărți ai pregătit? Stupoare, aflu că de fapt era o a treia carte despre care nu aveam habar. Nicio problemă, poate din simpatie pentru situația mea specială de Erasmus, purcede la întrebări. Stupoarea numărul doi: răspunsul se află în cursurile pe care nu le-am citit și greșesc. Profesorul mă corectează și pe parcursul expunerii îmi revin. Vorbesc înflăcărat, ca de obicei, și atunci când limba italiană nu îmi vine ajutor, gesticulez în așa fel încât mă fac înțeleasă.

Aflu că se hotărăsc să mă noteze cu 28, ceea ce ar fi echivalentul notei 9 în țară. De fapt, mă întreabă dacă sunt de acord și, cu o sclipire de geniu, îi rog să îmi mai adreseze o întrebare. Mi-a plăcut mult cursul și vreau să iau 30, spun eu. Care este atitudinea lui Karl Popper față de istoricism? Vorbiți apoi despre postmodernism. Subiectele ultime ale cărții. A mers perfect, mai ales pentru că am ajuns la Emil Cioran și la "Istorie și utopie", pe care eu chiar o citisem în vară! Verdictul final îmi aduce un 30, o discuție degajată despre decizia lui despre nu a mai scrie în limbă română și depre impasul de a face o cercetare istorică asupra lui. Zâmbete, un Grazie și Buona Giornata!

Este meritul meu? Da, intr'o anumită măsură. Am studiat cartea din scoarță în scoarță, cinci zile am meditat asupra ei zi și noapte. Dar știu că adevăratul merit se acordă Domnului meu care mi-a oferit sănătate fizică și intelectuală, putere de a-mi stăpâni stresul. Și sunt absolut sigură că El a influențat decizia profesorului de a-mi acorda a doua șansă.

 "În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, și ai zis: "Nu te teme!".

Suicid social (II)

Revenind...

...am anticipat că este un text lung...

îmi exprim fericirea că acest proces de sfințire a început de aproximativ cinci ani în viața mea, prin actul botezului pe care l’am efectuat în data de 17 decembrie 2006, un proces cu mai multe eșecuri decât succese dar, care, prin bunăvoința Inițiatorului, merge înainte în speranța că va fi  mai bine.  Luarea deciziei de a mă separa de viața trăită independent și de a începe să ascult de Altcineva a înseamnat un pas imens în direcția suicidului social, dar nu faptul în sine de a fi botezată, ci schimbările care au început să se producă în interiorul meu  m-au  diferențiat de ceilalți.

 Dacă pasul făcut de Neil Armostrong pe Lună în 1969, cu celebra sa frază “ un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru omenire”, este pus sub semnul probabilității, celălalt pas, de natură spirituală, poate fi observat imediat de către cunoscuții “nou’născutului”, nu fără a provoca reacții din partea apropiaților.

Ce înseamnă, totuși, a fi diferit? Sau diferențele dintre oameni, cum pot fi ele măsurate? Există șabloane, există criterii rigide care să exprime fidel conceptul de diferențiere cu care operăm întotdeauna și de care nu suntem conștienți un gram?

Să fie oare trăsăturile fizice, abilitățile înăscute, talentul sau geniul, o minte sclipitoare...... dar ele reprezintă tot ceea ce nu noi am ales, ba dimpotrivă, este exact ceea ce ni s-a dat fără să fim întrebați!

(Au știut părinții  mei că eu voiam să am o podoabă capilară de culoarea spicelor graului?, de exemplu,  sau că ar fi trebuit, totuși!!! să mă înzestreze cu o cât de mică abilitate sportiva, așa fel încât să nu mă mai înspăimânte imaginea mingii de volei când e îndreptată ca un proiectil spre ființa mea devenită stană de piatră în fața pericolului? Nu, nicidecum! N-au facut decât sa îmi imprime  o culoare indefinită pe coama-mi mândră și nu are rost să mai amintesc de sport, pentru că ceea ce pot oferi sunt informații tehnice care nici ele nu sunt actualizate, mă tem.)

Avem însă posibilitatea să ne alegem, schimbăm, îmbunătațim, alegeți voi verbul cel mai potrivit, statutul social, educația,  mediul social sau grupul de prieteni. Mobilitatea socială este un punct forte al societății de astăzi, de asemenea prin muncă și mult efort o persoană fără un background solid poate studia cu succes ceea ce îi place, „devenind cineva” în domeniul de activitate ales. La fel,  devenim amici cu cine ne simțim bine.

Recent, am vizionat ” Hamlet”, ecranizarea din 1996, și „to be or not to be” se potrivește perfect cu frământările mele interioare, de aici conturându-se ideea că  a fi creștin practicant este o formă de suicid social și se află în cea mai intimă relație cu ceea ce îl preocupa atât de mult pe Cicero încât i’a dedicat pagini ample în opera sa: amiciția. Nu intenționez să analizez filozofia stoică, de fapt nici nu am destule cunoștințe, cunosc doar că stoicismul se opunea vehement epicureismului, cealălalt curent la mare modă în Roma după Hristos și care proclama trăirea carnală, o lume a plăcerilor și a dorințelor care trebuiesc satisfăcute imediat. Respect, așadar, pentru stoicism, proclamator al autodisciplinei interioare și al victoriei intelectului asupra simțului.

Conceptul de suicid înseamnă, în sensul cel mai strict, renunțare la propria viață în mod voit și conștient, cu toate că numeroase persoane care au ales această alegere draconică nu erau în deplinătatea facultăților mentale datorită consumului în exces a produselor zeului veseliei, Bacchus; nu exclud experiențele traumatizante care operează ca  un declick interior atât de puternic încât suicidul pare soluția cea mai ușoară. Zic: să ne ferească Dumnezeu de o asemenea alegere!Biblia ni’l înfățișează pe Iuda Iscarioteanul ca un om care are un astfel de sfârșit prin liberă voință.

 Suicidul social la care mă gândesc eu, și pe care îl situez în corelația cu decizia de a-l primi pe Isus ca Salvator, nu reprezintă decât acceptarea voită ca vei fi un outsider în marea majoritate a timpului petrecut printre oameni. Nu vei mai putea trișa oamenii și sentimentele lor, manipulând, mințind sau batjocorind. Intâlnirile cu băieții ca aventuri amoroase, flirturile și un comportament sexy vor dispărea, serile de ieșit în localuri ca bar, discoteca etc. se dezlipesc din orarul tău, lungile certuri cu părinții se vor diminua până la extincție, persoanele care te scoteau din fire odată devin indivizi care merită să fie salutați cu un zambet.

Deși ceea ce am descris, fără a epuiza transformările, este rezonabil și moral, umanitatea nu acceptă un astfel de comportament pentru că, așa după cum este scris în epistola lui Ioan, “odată venită Lumina (Isus) în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentrucă faptele lor erau rele.” 3-19

Suicid social (I)

Acest articol este cel mai lung articol scris și mi-a furat mai mult de două  ore din timpul pe care ar fi trebuit să îl petrec studiind „ La danza di Natasa. Storia della cultura russa (XVIII’ XX secolo)”, scrisă de Orlando Figes, o carte de care efectiv  m’am îndrăgostit, atât e de bine scrisă încât pare un roman și nu un studiu de istorie culturală.  (Nu este tradusă în română, și de aceea aș vrea să fac o prezentare cînd mă întorc în țară la conferința pe care studenții Erasmus trebuie să o susțină.)

Din cauza mărimii, am să îl postez în două părți. Cine are timp, să îl citească! Cine nu are, să facă rost pentru că ar putea fi interesant.

S-ar putea să strecor expresii sau concepte cu care să nu fiți familiarizați și care fac parte din bagajul lingvistic și teologic  protestant, cu bază în Scripturii, și vă cer anticipat scuze. Mi-e dificil să îmi dau seama, dat fiind că Laura Popa a absorbit ca un burete aceste concepte prin auz și studiu personal.

De aceea, vreau întâi să explic și să sintetizez câteva aspecte din viața spirituală a unui creștin.

Primul  concept  “protestant”  despre care vreau să vă fac o idee de ansamblu este cel al nașterii din nou, prezentat și explicat de Isus însuși si care este oarecum logic, observabil prin analogie. Pe de o parte avem omul care se naște fizic, parcurgând etaptele vieții muritoare cu primul stadiu, cel de nou’născut și asistat în permanență pentru că este neputincios.

Cealală realitate, de data aceasta spirituală este cea a persoanei, bărbat sau femeie, care simte, prin conștiința pusă de Dumnezeu în omul creat și prin prezența Duhului Sfânt, terța Persoană din Sfânta Treime, trimis de Isus ca făgăduință și ca sprijin ucenicilor în momentul urcării la Cer, că are o viață imorală care îl face nefericit și îl ține depare de Creator, și ia decizia, “de bunăvoie și nesilit de nimeni”, să renunțe la stilul de viață din prezent. In schimb, acceptând că este păcătos, adică, că minte, că este invidios, că are relații sexuale premaritale, că este mândru etc., (da, am acordat aceste trăsături definitorii pentru ființa umană decăzută numai la masculin, știu, sunt o feministă)renunță la a mai accepta impulsurile carnale și primește statutul de fiu de Dumnezeu (păstrez masculinul, deci sunt o feministă echilibrată).

Este fundamental pentru creștin, pentru că Isus zice că dacă “nașterea din nou” nu are loc, omul rămâne fiu sau fiica a celuilalt și deci nu are acces, nici la pace cât este pe pamant, nici la un loc în Cerul descris atât de minunat de apostolul Ioan, cel mai longeviv apostol rămas în viață dintre cei douăsprezece.

De asemenea, mesajul creștin trebuie să aibă în centru Persoana lui Isus ca Dumnezeu și ca Om trimis de Tatăl să se facă asemenea oamenilor, adică să se nască, să trăiască și să moară, și aici se oprește asemănarea umană, urmând ca supranaturalul să își facă apariția: trăiește fără a păcătui, ca apoi să învieze și să revina în Cer.   Aceasta, pentru a oferi fiecărei persoane vii posibilitatea să accepte că reprezintă creația lui Dumnezeu, căzută în păcat prin neascultare, și că numai crezând în Isus ca Mântrăitor și Salvator personal, legătura stricată prin pacat este restabilită și omul este iertat și  sfințit  prin credință.

Sfințirea nu înseamnă altceva decât transformarea continuuă, ce durează toată viața, a interiorului până într’acolo încât impulsurile firești să nu mai aibă putere asupra lui. Dar alegerea trebuie să aibă loc atât timp cât omul trăiește. Moartea, adică despărțirea sufletului nemuritor de trupul “supus putrezirii”, pune capăt libertății umane: omul nu mai este liber să aleagă și își primește cetățenia or în Rai, or în Iad.

Tin să amintesc de convingerea că Biblia, formată din Noul și Vechiul Testament, reprezintă Cuvântul inefabil al unui Dumnezeu Unic care se adresează creaturilor sale cele mai dragi, oamenilor femei și bărbați, și de aceea trimiterile mele constante la Scriptură vreau să aibă valoare absolută și nu relativă. Adică, dacă “este scris” despre finalul tragic al lui Iuda și despre marea lui lăcomie de bani care îl determină să vândă pe Isus, așa s’a întâmplat, fără să intram în discuții teologice de tip: era el predestinat sau nu? era el predestinat înainte de naștere pentru aceasta slujire funestă? Nu că ar fi cumva interzise, ci doar pentru că există anumite aspecte ale vieții pentru care nu avem răspunsuri exacte acum, ci putem cunoaște doar în parte, cum zicea apostolul Paul într’una din epistole (vă provoc să descoperiți care).

Intotdeauna când sunt pusă în situația de a’mi justifica crezul, am oarecare dificultăți. Diversele concepte creștine biblice, ca pacatul, grația divină, botezul, justificarea prin credința etc. se împletesc atât de mult încât nu există o demarcație exactă și depășesc cadrul conceptual. 

Sper că am fost clară și că nimeni nu s’a enervat pentru că am observat că partea cu Dumnezeul Cel Bun care se servește pe Sine pentru creația Sa este plăcută și încântă ascultătorii’cititorii, dar când pasez în careul judecății, al pedepsei eterne, întâmpin proteste, și Dumnezeul Bun de la început se transformă într’un mare dușman. Aceasta e, însă, urmarea faptului că nouă chiar nu ne place să ni se zică că greșim, suntem atât de obișnuiți cu “îndumnezeirea” omului încât ne strange în spate.

Vorbind oamenilor despre iubirea Lui Isus este cel mai frumos lucru.

" (...) și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și până la marginile pământului. "
                    Faptele Apostolilor, cap. I, v. 8, Biblia

Biserica penticostală din Crotone

Pare-mi-se că denumirea Crotone vrea să îmi zică ceva. Nici bine nu am cititi ieri despre faimoasa sa istorie în legătură cu atleții, că iar s-a ivit într-o carte pe care mi-am cumpărat-o azi de la biserică, despre mișcarea penticostală în Italia. La secțiunea fotografii apare o imagine cu tinerii strânși la o conferință națională în... Crotone, Calabria.

Ce ți-e secolul VI. i. Hr., ce ți-e secolul XX...

Istoria umană e "atât de" finită! Timpul trece... și trece... sau, după un slogan al unui restaurant istoric din Iași: Timpul trece, dar rămâne Bolta Rece.  Da, timpul trece, noi trecem, dar, surpriză!: ne așteaptă veșnicia!:)

Depinde de noi, cât suntem în timp, adică MURITORI,  unde prenotăm să o (pe)trecem...(pe) ea, IMORTALITATEA.

Puțin și despre muzica liturgică protestantă

Penticostalismul, ca mișcare confesională declarată, a apărut la începutul secolului XX în Statele Unite(deși eu sunt pe deplin  încredințată că botezul cu Duhul Sfânt s-a manifestat și înainte de această dată oficială). În România, apare în perioadă interbelică, la Arad, Păuliș.  Contextul istoric este deci unul predominat ortodox și este logic ca noua cultură neoprotestantă care se formează să aibă anumite caracteristici proprii mediului în care se dezvoltă. Nu se aplică însă în ceea ce privește stilul muzical, unde se renunță definitiv la cântul litrugic bizantin. Astăzi, se găsesc toate genurile muzicale, de la populară la hip hop. 

...
În seara aceasta am asistat la un concert de muzică sacră la o biserică frumoasă frumoasă, Basilica di San Pietro. Cum Perugia a făcut parte din Statul papal, până în 1859, când luptă deschis împotriva acestuia, sunt foarte multe biserici dar preotul ne-a declarat mândru că aceasta este una din cele mai arătoase  din toată Italia. Găzduiește și a doua galerie de artă ca importanță din regiunea Umbria, aici a cântat Maria Callas și are o acustică extraordinară, după spunele unui mare compozitor italian al cărui nume l-am uitat complet, deși l-am repetat de nenumărate ori.

Concertul a fost susținut de un cor de din Lubecca (Lubeck), Germania și au interpretat din John Sheppard  aici , Johannes Brahms aici și  Arnold Schonberg aici.

In timp ce ascultam nu m-am putut abține să mă întreb de ce nu au adoptat penticostalii cântul liturgic protestant, format la rândul său pe substrat catolic. Pe lângă muzica neoprotestantă,  care se caracterizează prin exteriorizarea sentimentelor și care este benefică pentru suflet, cred că nu ar strica să avem și niște imnuri înălțătoare de acest gen, cântate nu neaparat de un cor, ci de întreaga congregație. Nu mă sfiesc să spun că am plâns, deși nu înțeleg o boabă de latină și de germană, Dar sentimentele de pietate, de solemnitate pe care mi le-au transmis nu au avut nevoie de o înțelegere rațională.

  

P.S. Inițial, am crezut că este muzică catolică. Din câte se pare, însă, piesele  sunt protestante până în măduva oaselor. Ha!

N.B. am plâns fără să știu "confesiunea" lor.:)

Cine crede că a fost o fecioară neînțeleaptă în această săptămână, să ridice o mână.

Imaginea candelei care se stinge, din pilda fecioarelor înțelepte și neînțelepte, îmi dă de gândit pentru că recent m-am situat pe latura celor neînțelepte.
  

Știți că personajele pozitive din parabolă dau dovadă de precauție și se preocupa mereu ca a lor lumină să nu se stingă.
  

Celelalte sunt niște neatente și finalul povestirii le înfățișează disperate că nu mai au nimic.

Când ai o părtășie minunată cu Domnul și te alimentezi mereu cu rugăciune, citirea Cuvântului (meditație și împlinire apoi) și o atitudine veșnic mulțumitoare, cred că există stadii ale luminii. Să luăm, de exemplu, o perioadă de două săptămâni în care faci tot toate acțiunile descrise. Dintr-odată, te oprești din rugăciune și citit pentru că te simți săturat. Ei bine, lumina strânsă până atunci e ca un carburant care îți ajunge pentru alte câteva zile, poate chiar o săptămâna. După, însă, sigur nu mai ai putere și ești foarte vulnerabil să păcătuiești și să redevii firesc.

Misiunea noastră de creștini este să ducem Evanghelia până la capătul pământului. Cum nu toți au chemare să fie misionari în țări îndepărtate, Dumnezeu se mulțumește să ne facem misiunea în cercurile cotidiene. Partea groaznică la sistarea părtășiei cu Domnul se manifestă mai ales aici. Scăzând în intensitate, pentru că nu mai e întreținută, lumina candelei nu reușește să fie un far. Abia ne ajunge nouă înșine.
  

Ce dovadă de egoism din partea mea! Oamenii mor în păcatele lor și eu mă gândesc doar la propria persoană. Că fiică salvată, am să dau socoteală în față Salvatorului pentru nechibzuință aceasta!