O istorie a umanității

Privește în jur cu o nemăsurată frică, reflectată în ochii imenși și goi. Din dreapta sa se aude un sunet sinistru. Pentru o ființă umană obișnuită, acel zgomot nu ar fi fost perceptibil. Dar ea nu este normală. Banalul, cotidianul etern al umanității este prea strâmt, o limitează și de aceea se zbate. Se răsucește, zvârcolindu-se pe pavamentul rece la poalele stâncii. Aceasta este maniera în care a ajuns aici. Zvârcolindu-se, deși mișcările bruște o răneau și brațele fără putere îi atârnau pe lângă corpul devenit dintr-o dată prea greu.

Încearcă să se oprească, ca să deslușească sunetul. Închide ochii, însă ploapele, obișnuite cu cenușiul dimprejur refuză să se abandoneze beznei care urmează să cadă ca o cortină. Să o îngroape în negrul tăios al pierderii defintive. Cât are ochii deschiși, mai speră, de aceea îi redeschide repede. Vino-ți în fire! Ridică-te, ridică-ți ființa! Se uită speriată, în dreapta și stânga. Cine i-a vorbit? Vocea. Vocea era... era altfel. Nu era sinistră. Nu, de fapt nu fusese niciun glas, nicio chemare. Devine conștientă din nou doar de zgomotul din dreapta. Da, precis într-acolo trebuia să se îndrepte.

Năucită, fără să știe ce face, își ia frumoasele palme din noroiul dens și le șterge de pantaloni. Pantalonii cu o culoare nedefinită fuseseră odată albi, călcați frumos și cu miros de levănțică. Sunetul straniu se aude din nou, nu vrea să se mai gândească acum la straie. Începe din nou lungul drum al coborârii, mai jos, mai adânc, însoțită fiind de sunetul care îi provoca o stare de agonie continuă. Caută, și ceea ce aude îi ghidează întreaga ființă. Dar este obosită, ah, cât este de rece aici. Răceala din atmosferă pare că i se lipește de corp, îi pătrunde în păr, o sărută pe gât și se îndreaptă spre inimă. Aceasta tresaltă într-un ritm amețitor, conștientă de  înaintare.

Pipăie-ți chipul, aude.Repede, ascultă și își duce palmele pe față, pe care o acoperă. Încetișor, își plimbă degetele peste ochii care și acum sunt deschiși, peste nas, peste gură. Se oprește, se răsucește înainte și înapoi. Pare cuprinsă de o neliniște nouă. Cute adânci sapă șanțuri pe frunte. Ochii, ochii par că au propria viață pentru că încep să arunce priviri peste tot. Degetele continuă explorarea cu o înfrigurare crescândă, pe măsură ce amintirile propriului chip ies din uitare.

Iat-o! E ea, și e prințesă! Părul îi cade în valuri pe umeri și se învârte în cerc, râzând spre soare. Partenerul ei de joacă este un chip frumos, matur și o privește cu o tandrețe de nedescris. Dar nu reușește să își amintească cine este. Treptat, puterile o lasă și se lasă din nou o ceață adâncă peste ființa sa.

Se prăbușește, picioarele  o trădează și nu o mai susțin. Și atunci, cu un ultim efort suspină un Nume. De fapt, strigă fără voce, e mai degrabă eul interior. E un geamăt surd al propriei existențe terfelite, abandonate. Începe să simtă o prezență, un susur blând se aude, o învăluie ca o manta. Deschide ochii și se miră că privește totul de la înălțime, parcă s-ar afla într-un leagăn, ca cel din vremurile copilăriei. Se răsucește și nu rămâne surprinsă că Îl vede pe El. Este în brațele Sale și dintr-dată cunoaște că totul este în regulă acum. Îi observă trăsăturile cunoscute, iar ochii... ochii i se adresează fără cuvinte. Acolo citește totul. Cum a părăsit casa, pentru ca să cunoască lumea. Să experimenteze. Să afle. Să simtă. Și El, El a lăsat ceilați frați și celelalte surori, plecând în căutarea ei, știind că afară este doar durere. A coborât adânc, dinspre munte spre vale. A călători mult și a trebuit să sufere ca să o găsească, dar iată, sunt din nou împreună și El nu o va mai lăsa să plece.

Ei îi curg șuvoaie de lacrimi pe obraji. Regret, rușine, dar mai presus de toate... pace, bucurie, liniște se împletesc în ea, o copleșesc. Își ascunde capul pe umerii Lui și închide ochii, pentru că acum nu îi mai este frică de întunericul de dincolo. Cu El este puternică. Închide ochii și cade într-un somn profund, așa cum numai cei mici știu să facă. Pentru că se simt protejați, iubiți și iertați. Exact cum se simte ea acum în brațele Mântuitorului ei.

Licențîîîîîîîîî.... brrr!

Este posibil ca după ce ai muncit frenetic la teza de licență, după ce ți s-a limpezit mintea și ți-ai dat seama, în sfârșit, de  tipul de istorie preferat și care ți se potrivește cel mai bine pentru viitoarea cercetare la master, după ce profesorul coordonator nu crede că ai scris tu teza, pentru că este o analiză prea profundă pentru vârsta ta, și îți spune că ai fost prea îndrăzneață, dar că, totuși, a ieșit un text destul de frumușel, până la urmă,  după toate astea, este posibil să mai ai cam o zi până la susținere și să te cuprindă o indiferență și un plictis enorm?

Momentan, creierul meu mă refuză și îmi spune un nu enervant ori de câte ori apelez la ajutorul său ca să ma concentrez și să îmi fac prezentarea. Îmi spune, impertinentul, că nu mai are importanță susținerea, de vreme ce lucrarea e scrisă bine mersi. Cică, oricum originalitatea  nu va fi apeciată, astfel nu are rost să mă mai zbat.

Eu tac, pentru că el e creierul și până nu ajung să îl conving de contrariul spuselor sale, e stăpân. Mai îndrăznesc să arunc o privire pe manuscris, mai subliniez câte ceva și apoi devin din nou ascultătoare și mă întorc la revizionarea secvențelor preferate din ecranizările cărților autoarei Jean Austin.

Tot el spune că până mâine la ora opt dimineața mai este timp.

Eu tac din nou, dar de data asta tac și fac.

Autosugestie, credință, eu-l și Dumnezeu

Tot aud printre creștini că trebuie să folosim autosugestia ca să ne meargă bine. Cică gândirea pozitivă este ca un balsam pentru suflet.  Eu nu sunt de acord.

1.      Nu este biblică.

2.      Filozofia gândirii pozitive cu tot tacâmul este importată de la religiile orientale.

3.      Autosugestia exclude credința că ajutorul vine de la Dumnezeu și pune în schimb eu-l în centru. Ex.: eu voi face, eu voi  reuși etc..

Vă dau două exemple:

- Lara, ai să reușești să îți stăpânești emoțiile la examen. Esti puternică, deșteaptă și ai să poți.

-Lara, adu-ți aminte că ești fiică de Dumnezeu. Tu ți-ai făcut partea și ai învățat, Dumnezeu va face restul.

Diferențe? Observă cineva? Pai da, la primul exemplu sunt o egocentrică. La cel de-al doilea, sunt eu cu Dumnezeu. Asta mă păzește de păreri măgulitoare față de sine și îmi întărește credința.

Orice lucru în care îl excludem pe Dumnezeu are consecințe dăunătoare pe termen lung. Am învățat asta din experiență.

Definiția credinței din Biblie. Evrei, capitolul 11, versetul 1: Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.

Autosugestia conform DEX.  Influențare a propriei conștiințe sau comportări prin reprezentări sau idei care capătă caracter predominant.

Profa de istorie (II)

Cine s-ar fi gândit că adolescenta nonconformistă, cu o predilecție înnăscută spre a sfida autoritatea, asta ca să parafrazez profeția făcută de scumpa profesoară de istorie din gimnaziu: Laura, ai să pierzi mult în viață din cauza personalității inflexibile, va ajunge la rându-i să stea în locul infamiei, la catedră!

Uite că viața ne rezervă surprize și am ajuns să trăiesc și trei experiențe extraordinare, adică trei lecții (cifra de basm) în cadrul cărora am dorit să fiu tot ceea ce aș fi vrut să fie profa ideală când eram de vârsta lor: respectuoasă, fermă dar prietenoasă și deschisă la discuții critice, cu o capacitate de a antrena toți elevii să participe, și mai presus de toate, dispusă să ofere tuturor prezumția de inteligență.

N-am reușit să fiu perfectă, dar mi-a lipsit doar un strop până acolo! Hihi! Înainte de fiecare lecție mi-am repetat în minte cele de mai sus și, înarmată  cu bună-dispoziție, zâmbet și atitudine pozitivă, am ținut piept hoardelor de până la treizeci de mici bombe de energie.

Nu am fost dezamăgită, deoarece au răspuns cu un feed-back foarte bun, primind etichete de cea mai faină profă de până acum, dacă ar fi toate profesoarele așa!, când mai veniți să ne predați? (m-am simțit tare bătrână și l-am corectat imediat pe imprudentul cu: poți să îmi zici pe nume).

În ciuda sentimentului de euforie ce a urmat acestor laude, a rămas o fărâmă de luciditate care să mă tempereze, spunându-mi că dacă aș fi profa lor permanentă aceste manifestări s-ar diminua odată cu primele teste.

Oricum, de acum înainte am să sar ca o tigroaică la colegii și colegele care îi desconsideră pe elevii de astăzi, făcându-i inculți, nereceptivi la efortul lor de a preda, proști de-a dreptul. Nu este adevărat! Problema reală se află la profesorul care inițiază tot procesul, depinde cât de bine stăpânește materia în așa fel încât să îi ducă pe elevi acolo unde trebuie.

Căci, în ceea ce mă privește, am rămas efectiv șocată de inteligența și prospețimea lor intelectuală. Deoarece nu sunt obișnuiți să fie învățați să gândească, la începutul orei erau rigizi dar pe măsură ce se obișnuiau cu tehnica mea din aproape în aproape (maieutica, sau arta moșitului a lui Socrate), îmi răspundeau prompt și corect, adresându-mi chiar întrebări care mă puneau oarecum în dificultate.

aplauze fotografului!

De exemplu, predam la  clasa a VI-a  Reforma și Contrareforma și o fetiță mi se adresează: de la ce vine denumirea de iezuit, de la Isus? Noroc de cunoștințele mele de italiană, cu ajutorul cărora am reușit să îi răspund afirmativ (Isus-Gesù-iezuiți-gesuiti). Sincer, nu am ridicat niciodată această problemă, și am rămas puțin în aer când am auzit. Mi-am revenit și i-am spus că vreau să construim răspunsul împreună, ceea ce am și făcut.

Nu mai spun de cât de multă nevoie de încurajare au acești copii! Odată ce le-ai mulțumit pentru răspuns, sau când i-ai rugat, sau când i-ai lăudat și i-ai făcut să se vadă inteligenți,  demonstrează în sfârșit că sunt niște ființe dotate cu rațiune și sunt dispuși să participe.

Dacă România vrea oameni competenți, stăpâni pe ceea ce fac, este nevoie ca educația din școală să insiste pe aceste aspecte și să lase la o parte rigiditatea și falsa superioritate și infailibilitate a profesorului ca deținător al adevărului absolut.

Vreau și trebuie să postesc!

Postul biblic este o formă de disciplină spirituală manifestată prin abținerea de la mâncare și băutură în intervalul de timp cuprins între două apusuri de soare. Timpul de post variază, poate însuma și trei zile, ca de exemplu cel descris în cartea Estera, sau chiar cele patruzeci de zile al Mântuitorului. Abținerea de la alimente și apă nu este scopul în sine, ci doar modalitatea prin care credinciosul proclamă biruința spiritului asupra materiei, firea în accepțiunea biblică.

Este jenant că de mai bine de doi ani nu am mai practicat postul ca modalitate de a mă apropia de Cer, sub pretextul că nu rezist fizic. Slabă apărare, pentru că sunt mai rezistentă decât par, apărare construită pentru a-mi asigura confortul pe care îl iubesc așa mult. Este timpul să ies din zona de confort și să mă smeresc. Recent am suferit o înfrângere urâtă în bătălia spirituală și nu pot să dau vina pe Dumnezeu, Satana, lume sau fire. Vinovată sunt eu și comoditatea pe care mi-am permis-o.

Nu postesc pentru a-mi șterge sentimentul de vinovăție printr-o faptă, crezând că îmi câștig astfel iertarea. Știu că Isus m-a iertat deja și sunt justificată prin credința în El, însă nu mai suport să fiu îngenuncheată de același păcat, să cad mereu în același loc. Vreau să țin post pentru că Isus a făcut asta, pentru că l-a făcut mai puternic în lupta cu păcatul; a zis că prin post avem biruință asupra duhurilor necurate. Am nevoie de disciplină spirituală și de o mai mare implicare în luptă.  Deci, în linia întâi, Laura Popa! Fără apă și Cola, KFC și McDonald's, dar cu o mare de  Credință!

Pot totul în Hristos care mă întărește!

Cu cine te lupți?

De ieri, de când am citit știrea despre apariția Bibliilor în traducerea Cornlinescu, folosită de neo-protestanți, am urmărit pe youtube câteva documentare despre evanghelicii din Statele Unite. Aici, aici și aici.

A fost interesant, pentru că americanii protestanți, neo-protestanți sunt majoritari, spre deosebire de țara noastră.  Mi-a răspuns, cumva, la întrebarea: cum m-aș comporta dacă eu aș fi majoritară, și ortodoxii ar fi minoritari? Frământarea exista, deoarece știu că după  primele trei secole de existență unii creștinii au devenit din persecutați, persecutori, și meditam că, prin analogie, la fel ar putea sta lucrurile astăzi.

Am ajuns la concluzia că puterea corupe chiar și pe oamenii credincioși care nu sunt atenți spiritual.

Că este ușor ca din zel pentru Hristos să cazi în fanatism intolerant cu alte credințe.

Că dorința de a spune oamenilor despre starea de păcat a omenirii trebuie să își găsească fundamentul pe Iubire. Altfel, devine intoleranță.

Că ideea de război religios împotriva islamului, MTV-ului, Hollywood-ului, liberalilor democrați etc.., și implicit împotriva persoanelor este greșită și nescripturală. Apostolul Pavel spunea:  Căci noi nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânirilor, a autorităţilor şi a puterilor acestui veac întunecat, împotriva duhurilor rele din locurile cereşti. (Efeseni 6:12). Știu că cei care aparțin acestei religii, islamului, producătorii de muzică și de filme, oamenii politici acționeză, creează etc., după principii imorale, și asta trebuie să condamnăm noi, nu persoanele în sine. Hristos urăște păcatul, nu păcătosul.

 

Per ansamblu, indiferent că sunt minoritară sau majoritară, numai o viață de rugăciune și de citire a Bibliei, însoțită de o atitudine de ascultare față de poruncile Lui, mă va ajuta să fiu o mărturie a dragostei Lui Hristos. El M-a iubit, El mă iubește și, pentru că acum sunt fericită crezând, vreau să duc Vorba mai departe. Acolo unde este păcat, să îl mărturisesc pentru ce cei care nu trăiesc în Iubirea și Libertatea Lui să fie eliberați. Totul, însă, într-un duh de dragoste și nicidecum în numele unei presupuse superiorități morale.

(Viața ar fi extraordinară pe pământ dacă umanitatea ar împlini voia Lui.)

(Este superb să crești într-o familie care are la bază principiile stabilite de Dumnezeu.)

Biblii protestante? Ferească-ne!

Extraordinar! La chioșcurile de ziare se vând Biblii neoprotestante! Cum își poate permite trustul Adevărul să difuzeze în România traducerea românească cea mai bună a Cărții Sfinte?

Pentru că România este o țară majoritar ortodoxă, opțiunea cea mai sigură este vehicularea traducerii tradiționale. Chiar dacă cu greu se poate înțelege sensul exact al mesajului. Aceasta se face spre binele credincioșilor,  astfel se oprește din fașă orice urmă de prozelitism sectar.

Dacă un membru sau o membră a unui cult evanghelic comite o crimă sau mai știu eu ce, presa scoate în față, cap de afiș, apartenența confesională a persoanei în cauză. Creionează un tablou sumbru, care lasă să curgă imaginea unei secte vinovată de fel de fel de rituri macabre, de spălări a minții etc..

Dacă ziarul Adevărul publică Biblii în traducerea lui D. Cornilescu, care devine "pocăit" în timpul procesului, Biserica Ortodoxă Română se sesizează. Nu se ține cont de aspectul intelectual al problemei, acela că traducerea acestuia este cea mai fidelă și mai pe înțelesul românilor.

Teama de pericolul eretic frânează cunoașterea, la fel ca în medievalitate.

M-am săturat! Discutăm despre România ca despre un stat de drept, în care libertățile sunt respectate. În care minoritățile nu sunt discriminate... da, este exact acea stare naturală armonioasă a lui Rousseau. Românii și româncele, indiferent de diferențe, dansează întotdeauna într-o horă a respectului.

Nu știu de ce Adevărul s-a hotărât să publice varianta Cornilescu, habar n-am dacă a făcut-o din motive politice, ca să lovească în Biserica Ortodoxă. Nici nu mă interesează, de fapt. Fiecare editură este independentă și are propria politică. Ceea ce mă enervează, și drept urmare mă determină să fiu interesată de subiect, e atitudinea bisericii majoritare față de.

Mă lovește direct, pentru că eu citesc în fiecare zi traducerea Cornliescu. Ca urmare a acestei acțiuni, eu-l meu interior este transformat tot mai mult în bine. Dumnezeu îmi vorbește personal și eu Îl ascult, punând în practică  poruncile Lui.

Când Biserica Ortodoxă ia această poziție isterică, ia în râs trăirea mea spirituală.  Atentează la libertatea mea de conștiință și mă situează într-un loc dubios, în afara legalității și a normalității românești. Devin o ciudată.

Nu sunt.

Sunt o tânără care se străduiește să Îl slujească pe Hirostos citind zilnic Biblia "protestantă". Și,  pentru că îmi este permis, biblic, să mă laud în Hristos, trăirea mea este cu mult mai sfântă decât a multor cititori de Biblie "ortodoxă". Și, la fel ca mine, sunt mulți alți tineri și tinere care sunt contaminate de microbul protestant, ducând o viață simplă, după Scripturi.

La urma urmei, poate difuzarea va aduce numai bine României!

P.S. Dumnezeu să binecuvinteze România!

Despre Biblie

Cum se poate adora Dumnezeu dacă nu se cunoaște Cine e, care este caracterul Său sau ce fel de închinare Îi face plăcere? Creștinii nu sunt atenienii care adorau un Dumnezeu necunoscut. Trebuie să cunoaștem pe Dumnezeu pentru a-L putea adora; și e Biblia care ne spune cine este Acest Dumnezeu.

Cum facem, apoi, să credem sau să ne încredem în Dumnezeu dacă nu cunoaștem promisiunile Sale? Credința nu este sinonim cu superstiția, sau cu naivitatea. Credința e o încredere rațională, pentru că se sprijină pe promisiunile Lui Dumnezeu și pe caracterul Lui Dumnezeu care le-a făcut. Fără promisiuni, credința noastră devine apatică și moare, dar, tocmai, promisiunile Lui Dumnezeu se găsesc în Biblie.

Cum putem, în final, să ne supunem Lui Dumnezeu, dacă nu cunoaștem voința Sa și poruncile Sale? Supunerea creștină nu este o supunere oarbă, ci conștientă și iubitoare. Dumnezeu, de fapt, a dat în Biblie porunci, și a demonstrat că nu sunt grele.

Așadar, concludem că fără revelație, adorarea nu este posibilă; fără promisiunile Lui Dumnezeu, credința este imposibilă; fără porunci, e imposibilă supunerea. Drept consecință, fără Biblie, ucenicia este imposibilă. (...)

(John Stott, La Bibbia: libro per oggi)

Trebuie, așadar, să ne prezentăm în fiecare zi înaintea Bibliei așteptând să primim de la El.

Datul cu părerea, slăbiciune sau dialog constructiv?

Secolul  V. i. Hr. a dat lumii două figuri fundamentale europene: Socrate și Platon. Cetățeni ai polisului liberei dezbateri, al nesfârșitelor discuții purtate de bărbații cetății, spirite alese și a căror singură îndeletnicire era munca intelectuală. Era epoca filozofilor și spațiul istoric al comunității guvernate democratic.

 Acești iubitori de înțelepciune discutau cu privire la toate lucrurile vizibile și invizibile, în speranța  aflării adevărului. Nimeni dintre cetățeni nu era exclus de la discuții. Din mijlocul lor, ca fruct al conversațiilor libere, au apărut germenii  gândirii  științifice moderne.

 De la epoca lor,  gândirea și reflecția a evoluat, discuțiile au căpătat un caracter științific prin dobândirea unei metodologii. De la contrastul medieval dintre fides și ratio aplanat de Toma da’Aquino și continuat de Soclastica până în  zorii modernității, ai creșterii și maturității sale, descoperire continuuă a cunoașterii. Până la postmodernismul  care face loc unei pluralități de adevăruri care nici în lumea antică greaca nu existase, dovedit prin condamnările la moartea  a celor care susțineau adevăruri individiale contrastante cu cele ale colectivității.

 Existența dialecticii, a schimbului de păreri reprezintă baza progresului științific. Flexibilitatea gândirii intelectuale și a recunoașterii limitei proprii și, implicit, a existenței unei alte perspective poartă cunoașterea înainte. 

 Păreriștii trebuie să existe. Păreriștii cu o argumentare solidă sau nu. Important este schimbul de idei care este fecund, contează să existe câteva reguli elementare de dialog și de politețe intelectuală. Mediul academic este locul prin excelență al liberului schimb intelectual.  Universitatea, încă de la originile medievale, preluând de la greci această libertate fecundă, este locul de dezbatere și un laborator de idei.

 Sunt de acord cu păreriștii. Numai prin enunțarea propriei viziuni și prin confruntarea cu a celorlalți, gândirea științifică evoluează, se reevaluează și  contribuie la progresul civilizației umane. 

Această imagine este protestul meu față de abuzurile de evaluare din universități, evaluări rigide care exclud creativitatea și igeniozitatea răspunsului în favoarea unei pretinse pretenții de științificitate.

Minunăţia de a crede în sine!!!

Nimic nu poate face viaţă mai frumoasă decât încrederea în sine, credinţa că eşti o persoană zdravănă cu un interior bine închegat, strâns bine la toate capetele, pe dinafară şi pe dinăuntru. O capabilă să înfrunte lumea cu capul sus.

 

O fi de vină vârsta tareee înaintată (mă apropii cu paşi repezi de 22 de ani), or fi experienţele vieţii care m-au purtat de multe ori cu zgâlţâieli monstruoase, alteori doar cu un legănat molcom... realitatea e că sunt astăzi o persoană vie, mai vie decât am fost în mulţi, mulţi ani. 

Trează, sunt atentă la tot ce mă înconjoară. Stau la pândă şi totuşi trăiesc, zâmbesc dar şi tac...

Tresalt la orice sunet, privesc  în jur şi trag cu ochiul  la oameni, la viaţă, le urmăresc mişcările.  Lucrurile cotidiene căpătă un farmec aparte  atunci când le surprind în banalitatea lor.

Mă opresc să privesc o pisică care se întinde la soare, îi dau cake şi rămân surprinsă că este interesată de ofranda mea.

 

Urmăresc linia trotuarului atunci când păşesc pe cale, atentă să nu calc strâmb, aşa cum făceam când eram o piticanie şi mă luam la întrecere cu toavarăşii de joacă.

Privesc cerul şi devin fericită, ştiind că Isus este acolo şi mă aşteaptă.

Emoţii, fericire şi tristeţe. Încruntare şi surâs. Redeştepare a copilului, înţelepciune sau simplă bucurie. Toate se împletesc  şi imi fac cadoul unei euforii continue. Rezultat al naturalului gest  de a-mi permite să am încredere în mine şi să trăiesc. 


Eu şi Hristos de o parte... restul pe latura opusă.

 

Minunăţia de a crede în sine!!!

Legǎmânt cu mine însǎmi

Ia în considerare ce spun ceilalţi despre tine! Analizeazǎ-te, cǎci s-ar putea sǎ aibǎ dreptate! Ei pot sesiza defecte de care tu nu ai habar, deci e util sǎ îi asculţi şi apoi sǎ încerci sǎ te schimbi.

Cunoaşte-ţi limitele! La o anumitǎ vârstǎ ar trebui sǎ te cunoşti îndeajuns de bine încât sǎ ştii de ce eşti capabil, sau nu. Visurile mǎreţe sunt pentru copii. Tu eşti deja în lumea maturilor, deci fii pragmatic(ǎ).

Vǎ sunǎ cunoscut acest refren ? Mie da. Eu am ascultat aceste versuri, le-am luat ca sfaturi valabile şi acum îmi pare rǎu. Pentru cǎ le-am pus în aplicare, simt cǎ devin pe zi ce trece o fiinţǎ tot mi plicticoasǎ şi mai fǎrǎ viaţǎ. Trǎirea mea interioarǎ parcǎ a sǎrǎcit, ţelurile mele au scǎzut şi un fatalism enervant îmi guverneazǎ viaţa.

Nu mai îmi place de mine.

Iatǎ care este noua mea poziţie pe care vreau sa o aplic de acum înainte.

Cei din universul meu apropiat nu ar trebui sǎ îmi urmǎreascǎ fiecare defect şi sǎ mi-l arunce în faţǎ. Din contra, apropiaţii ar trebui sǎ mǎ accepte aşa cum sunt. Sǎ îmi spunǎ neregulile ce le-au observat la mine, dar fǎrǎ a avea aerul unor dumnezei... superioritatea doare cel mai mult. Dacǎ continuǎ în acest mod, nu au decât. Dar eu nu îi mai accept în universul meu.

Nimeni nu va ajunge vreodatǎ sǎ îşi cunoascǎ limitele! Suntem atât de complexi încât e imposibil. Adâncurile fiinţei umane nu le cunoşte nimeni şi, în  acest caz, dacǎ ne este (aproape) impoibil sǎ ajungem la autocunoaştere, ce mai înseamnǎ acest îndemn...despre ce limite este vorba... cine hotǎrǎşte mǎsura?  Sau cum rǎmâne cu toţi marii oameni ai istoriei, care au avut realizǎri grandioase tocmai pentru cǎ şi-au depǎşit limitele impuse de o societate egoistǎ? Ridiculizaţi, au continut în visurile lor nebuneşti şi au reuşit!

Eu refuz acest conformism…. revin la vechile idealuri.

Pot totul în Hristos, care mǎ întǎreşte!

Eu de azi mǎ pun pe zâmbit!

Când discutǎm despre oameni şi comportamentul lor în societate, ştim cu toţii cǎ nu putem impune un şablon, exceptând regulile de bun-simţ. Oamenii sunt diferiţi şi de aceea reacţioneazǎ diferit la situaţii similare, tocmai în virtutea acestei originalitǎţi. Perfect adevǎrat. Dar sunt situaţii în care unicitatea caracterului, a personalitǎţii nu ar trebui sǎ facǎ diferenţa, şi aici mǎ refer la ZÂMBET.

Zâmbetul, consider eu, e modalitatea cea mai frumoasǎ prin care omul poate comunica cu semenii. Nimic mai încântǎtor, la fel ca îmbrǎţişarea prietenescǎ, el ne oferǎ un sentiment reconfortant, de bine. Ne destindem, devenim mai comunicativi, redevenim umani.

Din pǎcate, am uitat de frumusetea acestui gest. Nu mai zâmbim.. Ne întâlnim, te salut în funcţie de raportul ce existǎ între noi...îmi eşti amic(ǎ) şi te simpatizez? Foarte bine, îmi vei vedea dinţii cu siguranţǎ. De nu, vei primi un buna! însoţit de o expresie a feţei plictisitǎ, enervatǎ, crispatǎ, în funcţie de starea de moment.

În cadrul formal, o altǎ situaţie. Dacǎ persona superioarǎ în grad catadicseşte sǎ ne zâmbeascǎ, ne simţim  cumva obligati de convenienţele sociale sa îi întoarcem zâmbetul. De cealalta parte, nu se cade sǎ zambim la superiorul încruntat. Cum sǎ ne permitem sǎ avem o stare veselǎ când şeful este supǎrat?

Haideţi, oameni buni, sǎ lǎsm la o parte comportamentul ǎsta care  ne închide şi sǎ ZÂMBIM ATUNCI  CÂND (NU) NE VINE!!!! Indiferent de cât de bine ne cunoştem, cǎ suntem şef sau subordonat, indiferent de poziţia socialǎ. Sǎ facem din lumea asta, care e cum e, un ocean de râsete şi de feţe senine. Sǎ ne strǎduim, chiar dacǎ nu suntem în starea necesarǎ. Vorba aceea, “ ZÂMBETUL VINE ZÂMBIND”, aşa cum “foamea vine mâncând”.

De'ale sufletului

Sunt tristǎ.

Pentru cǎ judec.

Pentru cǎ sunt rǎutǎcioasǎ.

Pentru cǎ ştiu cǎ trebuie sǎ vorbesc cu Domnul meu şi fac asta atât de rar.

Pentru cǎ ştiu cǎ dacǎ nu citesc Biblia zilnic redevin rea şi totuşi nu o citesc decât foarte puţin.

Pentru cǎ îmi pierd timpul care nu-mi aparţine fǎcând nimic.

Pentru cǎ merg la bisericǎ rar.

Pentru ca sunt indiferentǎ cǎ oamenii nu cunosc dragostea Lui.

Pentru cǎ îmi propun sǎ o iau de la capǎt în fiecare duminicǎ şi pânǎ miercuri mǎ depǎrtez din nou.

 Pentru cǎ Dumnezeu mǎ iubeşte tot timpul şi eu doar în segmente.

...

Sunt tristǎ pentru cǎ  El e trist din cauza mea.

Thank you!

Mi-am petrecut mai bine de o oră vizionând clipuri pe youtube cu soldaţi americani întâmpinaţi cu aplauze, când se întorc acasă din Irak.
Ştiu că sunt polemici dacă razboiul e just sau injust, sau că răspândirea valorilor democratice e doar un pretext pentru cauza reală, economică. Nu-s specialist în relaţii internaţionale, să mă prind cum stă treaba exact. N-am încă o opinie clară

Dar ce știu e că admir spiritul patriotic american. Așa idioţi cum îi văd mulţi români (pe ce se bazează, habar n-am), americanii își cunosc propria istorie și își proslăvesc eroii din trecut. Sau pe cei de astăzi. Până și acei care sunt împotriva războiului manifestă respect faţă de ideea  în sine, a sacrificiului pentru patrie, pentru  valorile ce o definesc.

Ce mă opreste să dau dovadă de același spirit? Totul...de la chestii mari, ca inexistenţa  valorilor naţionale, până la...mâncarea tradiţională.:D

Am zic... mâncare?!... Mi-e poftă de un Big Mac Menu!!!

 

Se zice cǎ pentru a fi fericit trebuie sǎ ai un motiv anume. Mai rar aud cǎ se poate sǎ fii  pur și simplu. Tocmai o fericire de asta,  nemotivatǎ,  trǎiesc eu  de câteva zile. E o stare de beatitudine pe care nu  mi-o pot explica. Şi care vreau sǎ mǎ ținǎ o veșnicie... :)

"Ingrijeste-ti trandafirii, noi preferam sa fim golani"

Sunt frustrata. Sunt tanara si simt ca uniformisul, relativismul post-modernist si apatia ne-a cuprins pe toti. Tinerii studenti, din care fac parte, nu mai sunt intelectualii autentici de odinoara, nu au crezuri politice, convingeri principiale pentru care sa lupte. Unde mai gasesti tineri, sa stea in greva foamei saptamani pentru pentru tara lor, ca tinerii de la 1990 din Piata Universitatii.

Nu sunt nationalista si imi asum constienta  acel trecut istoric romanesc nemitologizat (mitologizare  care in final are o scuza pentru ca e consecinta fireasca a evolutiei unui  popor, care isi proslaveste eroii deveniti legendari).

Nu-mi permit sa formulez judecati de valoare referior la cat de patrioti ar trebui sa fim, sau ca lipsa de iubire a politicienilor fata de tara a dus la aceasta lehamite vis-a vis de valorile care ar trebui sa caracterizeze o natiune democratica si liberala.

Ma abtin sa arunc cu piatra in "pitzipoance si cocalari" pentru ca de fapt categoria asta e numai o parte a populatiei tinere a  Romaniei. Sunt si altii, care ar putea face ceva. Nu stiu cum, sunt confuza si n-am nicio idee decat raportandu-ma la tarile occidentale. Din cate stiu in Franta tinerii inca  se mobilizeaza in manifestatii de strada, cand au revendicari refuzate. Afinitatea traditionala a Romaniei fata de Franta  este recunoscuta de toti, istoric ma refer. Sa o lasam sa se manifeste in directia asta, sa ne influenteze.

Viata studenteasca reflectata in activitatile ligilor e o parodie. Ligile studentesti nu fac decat proiecte cu impact  ideatic si practic minim.  Sau nu, gresesc. Au impact numai cand e vorba de petreceri, cluburi, karaoke, si atat.

Comparand versurile compuse de manifestantii din 1990cu imnurile anti-criza de astazi iti dai seama de calitatea, nu numai literara, dar si ideologica a reclamantilor. Sau nu poti sa nu observi ironia muscatoare si inteligenta Lor.

1990

"Aiaia, voturile ne asteapta-n mai

De votam gresit atunci e bai, 

Si iar Militia si Securitatea vor face din nou Dreptatea., 

Si-n loc de banane ne-or trage bastoane 

Si vom planta trandafiri..."

"De trei luni nici nu dorm 

nici nu lucrez, 

nu ma distrez, 

Toata ziua ma intreb 

Eu cu cine votez?"

(n-am gasit versurile si le-am copiat dupa ureche, audiind melodiile)

2010

"Fara bani n-ai ce sa faci, ne mutam in copaci...

Toti o fac pe desteptii

Dar nu sunt decat freti"

( Imnul anti-criza)

Unde ne este viata specifica tineretii, avantul de multe ori irational, dar atat de necesar unei transformari???

Daca vreti o doza din atmosfera sanatoasa, creata de "fortele reactionare",   recomad documentarul  "Piata Universitatii". Este un colaj de video si interviuri, melodii si atmosfera revolutionara. Recunosc, cu nota de subiectivism de rigoare.

Ce pot avea in comun...asta. cu asta... Mie imi dau iluzia unei lumi iubitoare si unite. In clipe de astea spontane, oamenii devin simpatici cu inimi prietenoase.