Thank you!

Mi-am petrecut mai bine de o oră vizionând clipuri pe youtube cu soldaţi americani întâmpinaţi cu aplauze, când se întorc acasă din Irak.
Ştiu că sunt polemici dacă razboiul e just sau injust, sau că răspândirea valorilor democratice e doar un pretext pentru cauza reală, economică. Nu-s specialist în relaţii internaţionale, să mă prind cum stă treaba exact. N-am încă o opinie clară

Dar ce știu e că admir spiritul patriotic american. Așa idioţi cum îi văd mulţi români (pe ce se bazează, habar n-am), americanii își cunosc propria istorie și își proslăvesc eroii din trecut. Sau pe cei de astăzi. Până și acei care sunt împotriva războiului manifestă respect faţă de ideea  în sine, a sacrificiului pentru patrie, pentru  valorile ce o definesc.

Ce mă opreste să dau dovadă de același spirit? Totul...de la chestii mari, ca inexistenţa  valorilor naţionale, până la...mâncarea tradiţională.:D

Am zic... mâncare?!... Mi-e poftă de un Big Mac Menu!!!

 

Se zice cǎ pentru a fi fericit trebuie sǎ ai un motiv anume. Mai rar aud cǎ se poate sǎ fii  pur și simplu. Tocmai o fericire de asta,  nemotivatǎ,  trǎiesc eu  de câteva zile. E o stare de beatitudine pe care nu  mi-o pot explica. Şi care vreau sǎ mǎ ținǎ o veșnicie... :)

Nimic nou

Previzibilul existenţei umane îmi apare uneori destul de deprimant, prin repetarea la  nesfârșit a ciclului naștere-viaţǎ-moarte și a experiențelor ce îl compun.  

Pentru cǎ, la urma urmei, nu mǎ diferențiez cu nimic de omul care a trǎit acum cinci sute de ani, care a  zâmbit, s-a mâniat or a iubit în același tipar comportamental ce mǎ definește, ca ființǎ umanǎ.
La fel, imperii s-au clǎdit și s-au nǎruit, eroi individuali sau colectivi și-au jucat partea de rol, oameni simpli și-au țesut  istorii de care nu își mai aduce nimeni aminte...

E o succesiune a firescului care își gǎsește bine sintetizatǎ esenţa în   expresia "Toți oamenii sunt muritori", a Simonei de Beauvoir. Comun-ul repetitiv e prezent și în spusele Eclesiastului, care afirma:

“Ce a fost, va mai fi, și ce s-a fǎcut , se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacǎ este vreun lucru despre care s-ar putea spune: “Iatǎ ceva nou!” de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastrǎ”. 

Da, toate acestea pot fi frustrante, parcǎ mǎ limiteazǎ și îmi refuzǎ dreptul la spontaneitatea trǎirii. Insǎ, dacǎ “sondez” mai adânc,  ajung la concluzia cǎ tocmai existența acestui determinism oferǎ umanitǎții șansa sǎ fie una.
Sǎ formeze un tot care împletește simțǎmintele și experiențele omului roman, ale umanistului sau ale informaticianului contemporan. Liant ce leagǎ oamenii din timpuri istorice distincte. Nimic nu-mi pare mai fascinant, nu-i așa, decât sǎ știu cǎ o tânǎrǎ de acum cinci veacuri a simțit aceleași emoții în fața unei situații oarecare,ca cele pe care eu tocmai le experimentez.

Idiotul lui Dostoievski

Am descoperit întâmplător mini-seria Idiotul, ecranizare după superbul roman al lui Dostoievski. Mai jos am pus primul episod, atât cât mi-am permis să vizionez in perioada de sesiune. Restul deliciului, după.

Vizionare faină! Merită fiecare secundă!

Cred în Tine

De obicei, când îmi place o melodie o ascult câteva săptamâni în șir până ajunge sa mă plictisească teribil.
Ceea ce nu-i valabil  cu această capodoperă, minune a muzicii creștine contemporane.

De ce, Eva? De ce?

Nu am să înţeleg niciodată de ce o fată, când își vede iubitul că își lasă  ochii  să se  "scurgă" după o  alta, devine rea cu fata respectivă. În loc să devină furioasă pe nesimţit.

Nu am să înţeleg niciodată de ce fetele tind să fie prietenoase cu baieţii și le acceptă toate idioţeniile, în același timp devenind  pisici cu gheare kilometrice cu celelalte fete, egale în manifestările de idioţenie.

Nu am să înţeleg niciodată această tendinţă de a fi geloase pe o fată care arată mai bine, care se îmbracă mai frumos, or care are capacităţi intelectuale mai ridicate.

Nu am să înţeleg niciodată de ce într-un grup, când se vorbește laudativ despre o anume ea, celelalte scapă automat deprecieri, jigniri.

Nu am să înţeleg vreodată această lipsă de solidaritate feminină.

Ceea ce înteleg e că  urmașele Evei se întrec în a oferii lumii masculine o imagine cât mai deformată despre propriul univers. Şi că, făcând asta, automat se autodepreciază  și oferă un motiv în plus de discriminare.

Video anti-stres

Sunt în sesiune și stresul a devenit amicul meu cel mai bun. Când simt că nu îl mai suport, mă (re)întorc la acest minunat video.


Aţi observat că tipa a fost mai curajoasă decât tipul? Hahaha!

Gustul libertăţii

La vârsta de douăzeci și unu de ani, în State, ești considerat destul de înţelept și raţional încât ţi se permite să cumperi băutură alcoolică. Nu știu care e justificarea exactă, eu intuiesc că  are legătură cu partea morală  a problemei.

Cert e că trebuie să aștepți împlinirea acestei grandioase vârste pentru a te "ferici", legal, într-o orgie bahică. Şi americanii sunt destul de stricți, mai corect ar fi, foarte stricți cu cei care încalcă interdicția. Fetele lui Bush  au pățit-o și li s-a aplicat același tratament de pedeapsǎ ca muritorilor de rând.

La noi, românul, al cărui suflet se află permanent într-o strânsă relaţie de frăţietate cu natura, îşi poate permite această plăcere mai devreme cu trei ani. Că cei mai mulţi se iniţiază și mai devreme, știe toată lumea (inclusiv nenii polițiști și tantile vânzătoare care nu iau nicio măsură).

Eu am douăzeci și unu de ani, deci pot trage oricând o fugă  în State să mă (ne)fericesc bând. Din (ne)fericire  trăiesc în Romania și, de asemenea, nu simt nevoia unor astfel de (ne)plăceri. Ce e de apreciat cu adevǎrat la  vârsta asta, însă,  e sentimentul că  îmi place de mine. 

Nu ma refer însă la aprecierea fizică, nici la apariția unor sentimente de grandomanie, iar cult al personalității nu îmi construiesc. 

Îmi place de mine în sensul că încep să mă simt "așezată" în interior, că sunt, în mare, o persoană matură. Capabilă să ințeleagă mai mult, sa simtǎ mai puțin și sǎ aleagǎ mai bine.

E ca și cum pânǎ acum am fost într-un proces intens de contrucție-reconstructie și în final începe sa îmi placǎ cum aratǎ "clǎdirea". 

Ştiu cǎ întotdeauna va fi ceva de reparat, fixat, schimbat dar sunt conștientǎ cǎ schela a fost bine construitǎ și asta îmi da o senzație de bine interior. 

Acolo unde vǎd frumuseţe, ma minunez. Mai puţin frumosul (nu vreau sǎ folosesc cuvântul urâţenie, așa ceva nu existǎ la nicio fapturǎ de pe Terra) încerc sǎ-l retuşez și acolo unde chiar nu mai pot face nimic, accept și mǎ multumesc cu puțin.  

Aceastǎ siguranțǎ mǎ determinǎ sǎ mǎ raportez mai "maturicește" la tot ce mǎ înconjoarǎ.

Cadou de sfârşit de an

Se spune că în 2012 lumea se sfârşeste. Vestea asta mă mâhnea foarte tare pentru că nu mai aveam timp să îmi dau licenţa. Îngrijorarea mea a luat sfârşit prin atenţia unui amic mărinimos. Prin nu ştiu ce pile, mi-a acordat diploma de Inginer în Istorie, cu ştampilă, semnătură oficială cu tot.

De acum, pot zice liniştită: vino, anule 2012! 

P.S. Se pare c-am luat-o  înaintea profilor mei. Titlul de INGINER în ISTORIE nu are niciunul. 

"O noapte sfântă" la Mall

Aceasta e reprezentaţia noastră americănească. 

Astăzi m-am simţit americancă. Liderul nostru de cor a venit cu propunerea, preluată de la americani, să colindăm în Mall altfel decât în formula tradiţională de cor grupat într-o parte a sălii.

De data aceasta am ales să formăm  mici grupuri şi să ne răsfirăm pe la mese. Vocea întâi la dreapta sălii, altistele în stânga, tenorii la mijloc iar başii (ultimii veniţi) lângă lift şi în ipostaza de nehotărâţi dacă să intre sau nu. Trebuia să pozăm în  oamenii dornici de KFC, mâncare mongoleză etc.

După aproximativ douăzeci de minute, cât ne-a luat să ne aşezăm cum trebuie, am început "reprezentaţia" cu colindul "O noapte  sfântă binecuvântată" (melodia din video de mai jos). Prima strofă fiind solo, ne-am ridicat cu toţii abia la refen.

N-am reuşit să surprind foarte bine atmosfera din sală, dar am observat câteva feţe surprinse din public, şi emoţia unora din cor ( inclusiv eu fiind emoţionată şi puţin nesigură de non-conformismul nostru).

Modul acesta deosebit de a colinda mă încântă... mi-ar plăcea să mai repetăm experienţa. Oricum, indiferent de "tactică", e o fericire întotdeauna să cânt despre naşterea Domnului.

Regele sacru din civilizaţiile păgâne şi Regele Isus din creştinism

În desfăşurarea sa istorică, umanitatea a conservat în mentalitatea colectivă ideea că sacralitatea  reprezintă, fara niciun dubiu, una din fundamentele regalităţii. Omul devenit rege  apare astfel ca  mandatarul divin pentru a stabili legătura dintre zei şi oameni, intercesor între supraomenesc şi omenesc. 

Aşadar, funcţia regală este sacră prin definiţie şi cel care o deţine devine preot cu valenţe sfinte. În dubla sa ipostază, de rege şi sacerdot, i se rezervă un întreg ceremonial al puterii, cel de sorgine orientală (cel puţin) incluzând  practica proşternării şi cea de oferire a ofrandelor.

În creştinism, naşterea copilului Isus, salvatorul a cărui apariţie fusese proorocită de profeţii evrei împacă lumea cu sine. Contopirea celor  două  naturi, umană şi divină împlineşte  aşteptarile umanitatii ca preotul şi regele, sacrul şi profanul să fuzioneze în imaginar şi să capete unicitate. Regalitatea Sa este eternă şi nu mai poate fi revocată căci El provine din cer (nu mai este un muritor). Spre deosebire de  universul necreştin, unde regele poate fi deposedat de însemnele regale şi decăzut din drepturi. Or Hristos e rege al regilor pe vecie.

Comportamentul magilor se înscrie în aceeaşi tradiţie orientală, de închinare şi oferire de ofrande, daruri. Acest act  al proşternării este interpretabil ca semnificaţie. L-au recunoscut ca Dumnezeul Unic întrupat, sau I s-au proşternut ca unui rege sacru, nu există surse care să confirme una din variante. Cert e că   steaua ce îi călăuzise pe magi  era percepută atunci ca semnul naşterii  unui copil rege.

Protestez!

Incep sa cred ca baietii care  aprecieza inteligenta unei fete reprezinta o farama minuscula din procentajul masculin al planetei.  Sau ca  tipii care par mai deschisi, mai putin orgoliosi,  privesc ingaduitor si cu simpatie ideile destepte, insa cu o masura. Cand acestea sunt peste puterea lor de intelegere, se simt amenintati in atotputernicia lor si reactioneaza. 

Adopta o atitudine de genul: esti mica, copila si imatura or, daca nu gasesc nicio fisura in logica argumentatiei, se leaga de chestii insignifiante, ca greseli gramaticale, cuvinte scapate incorect in context etc. Si ce-i absolut groaznic, unii fac pe-a Don Juan ca doar, na, trebuie sa dovedeasca  superioritatea lor genetica de vanatori (daca de altceva nu sunt capabili).

Nu neg ca si  baietii intre ei sunt teribili cand lupta pentru putere (elixirul masculin prin excelenta). Dar cred ca isi acorda reciproc prezumtia de inteligenta si cand adversaul se dovedeste intr-adevar de calibru , manifesta respect. Ceea ce nu aplica si in relatiile cu fetele.

Se poate sa exagerez.  Ceea ce am scris e rezultatul direct a atitudinii puternicilor  cu care am intrat in contact in ultima perioada de timp .

Parca au vorbit intre ei sa ma trateze de undeva de sus tare (sa fie de pe Marte?).

Eu si evreii (1)

Povestirile biblice de la Scoala Duminicala si ulterior lecturarea propriu-zisa a Vechiului Testament mi-au sadit admiratia fata de evrei, iremediabil si irevocabil. S-a creat o legatura cumva mistica, care, cred eu, nu va putea fi rupta indiferent de cum arata poporul evreu contemporan. 

Oricare ar fi  planurile lor malefice (sunt ironica),  nu pot trece cu vederea faptul esential ca religia crestina s-a nascut in mijlocul lor. Sau ca  Biblia este o carte scrisa de evrei (realitatea ca numerosi crestini uita si se declara antisemiti pe fata e trista...trista si dureroasa).

Recent am avut posibilitatea sa studiez mai mult istoria lor, mai mult  insemnand text extra-biblic. Din cate am observat, exista trei moduri de raportare in literatura de specialitate.

Cercetarea istorica care se vrea a fi obiectiva si stiintifica (unde sesizezi uneori urme de pozitii pro si contra),  literatura pro-evreiasca unde in mod fatis evreii sunt prezentati ca ingeri si toti ceilalti sunt orice in afara de asta, si in final, eu o numesc literatura "subterana",  acel tip de carte care cauta chestiile ascunse,  gen teoria complotului evreiesc de dominatie a lumii (interesant e ca aici am gasit anumite informatii mai putin ortodoxe despre iudaism pe care din pacate, nu le-am descoperit in celelalte doua).

Oricum, sunt tone de opere istorice pe acest subiect, (numarul lor spune ceva despre importanta sa, si nu cred ca toate cartile au fost finantate de evrei, o aburditate!).

Am avut parte si de numeroase discutii care m-au facut sa imi dau seama (din nou) cat de dezbatuta e inca problema poporului iudeu. De la dreptul lor istoric de a avea statul propriu pana la acuzatii de deicid, vrajitorie, sau obsesia omului fata de camatarul (explotatorul evreu), toate te ametesc si te fac sa iti doresti sa existe o unica explicatie. Sa se termine cu toate animozitatile, simpatiile etc.

Cum e imposibil, m-am multumit sa strang material pentru referat si sa las pe altii sa isi dea cu parerea despre cat e de bun sau rau acest popor.

Eu raman cu dragostea mea latenta.

Amintiri din alta lume

Citesc azi ca in  Moldova, la 1832,  taranii erau impartiti in  fruntasi, mijlocasi si  codasi. Rad caci mi-aduc aminte cum in clasele primare, doamna mea invatatoare, ca sa evidentieze copii intelighenti, folosea aceeasi clasificare. 

Silitorii stateau in primele banci, deasupra carora trona cate  un cartonas cu numele pompos de "Banca fruntasilor".  Mijlocasii si codasii, mai putin semeti, urmau in clasament, si la asezarea in banci. Mintea mea de copil simtea ca-i ceva in neregula; o catalogam drept comunista pe doamna.

Adulta din mine considera astazi ca era tare urata tactica pedagogica. Ma si fascineaza putin, prin grotescul ei .  "Uratenia" a durat trei ani numai.Tare greu trebuie sa fi fost, insa, pentru satenii secolului nouasprezece. La ei a durat ceva mai mult.