Oare mai există astăzi oameni care să nu fie superficiali? Care să îți privească ochii și să observe imediat că ceva nu e în neregulă. Să stea pe capul tău până îți deschizi sufletul și torni afară toată suferința. Să nu le pese de nervii tăi, să nu te părăsească. Să fie acolo, o mână care să te susțină.

Prietenia a dispărut. Tot ceea ce ne-a rămas e un hău înecat în egoism, minciună și mizerii de tot felul. Mi-e scârbă că sunt om, mi-e scârbă că trăiesc pe acest pământ.

Aștept Cerul.

Laura C'è

Ciudat e că de când sunt în Italia îmi place numele meu adevărat. Laura. Nu îmi amintesc să mă fi prezentat cu Lara, așa cum îmi intrase deja în reflex de ani buni. De fapt, când aveam vreo treisprezece ani am văzut filmul Tomb Raider și cred că rebela din mine a adorat personajul principal, Lara Croft, așa că l-am adoptat. 

Un adept al lui Freud ar putea afirma că atunci eram în căutarea propriei identități și iată că acum mi-o asum în mod conștient. Habar n-am... Știu doar că îmi place cum sună Laura. Cred că părinții mei vor fi fericiți sa afle, pentru că se enervau tot timpul când îmi auzeau nicknameul, lezați fiind în amorul propriu. Tatăl meu chiar a închis telefonul când o colegă a sunat, spunând că vrea cu Lara. A zis: "Aici nu stă nicio Lara". (!)

Niște amici italieni mi-au amintat de o melodie celebră a lui Nek, un cântăreț foarte cunoscut în anii '90. E foarte frumoasă și o cunoșteam. Am vrut să mă laud puțin că numele meu e așa de "cântat"   și  să o postez, dar am rămas tristă când am devenit atentă la versuri.  E vorba de un băiat care nu o poate uita pe Laura și ceea ce e foarte urât e că e implicată o a terța persoană (urăsc triungiurile amoroase), o  anonimă care nu reușește să umple golul lăsat de numita. Zice Nek, "capisco che e' stupido cercarla in te" și ajunge la concluzia că deși ea nu mai este fizic în viața lui (Laura Non C'è),  amintirea ei este încă puternică și îl împiedică să continue relația nou  începută (Laura C'è) .

Postez melodia, măcar pentru a va încânta cu  vocea extraordinară a artistului. Plus că muzica în limbă italiană e sublimă, cred că e cea mai romantică și o întrece până și pe cea franceză.

Puțin și despre muzica liturgică protestantă

Penticostalismul, ca mișcare confesională declarată, a apărut la începutul secolului XX în Statele Unite(deși eu sunt pe deplin  încredințată că botezul cu Duhul Sfânt s-a manifestat și înainte de această dată oficială). În România, apare în perioadă interbelică, la Arad, Păuliș.  Contextul istoric este deci unul predominat ortodox și este logic ca noua cultură neoprotestantă care se formează să aibă anumite caracteristici proprii mediului în care se dezvoltă. Nu se aplică însă în ceea ce privește stilul muzical, unde se renunță definitiv la cântul litrugic bizantin. Astăzi, se găsesc toate genurile muzicale, de la populară la hip hop. 

...
În seara aceasta am asistat la un concert de muzică sacră la o biserică frumoasă frumoasă, Basilica di San Pietro. Cum Perugia a făcut parte din Statul papal, până în 1859, când luptă deschis împotriva acestuia, sunt foarte multe biserici dar preotul ne-a declarat mândru că aceasta este una din cele mai arătoase  din toată Italia. Găzduiește și a doua galerie de artă ca importanță din regiunea Umbria, aici a cântat Maria Callas și are o acustică extraordinară, după spunele unui mare compozitor italian al cărui nume l-am uitat complet, deși l-am repetat de nenumărate ori.

Concertul a fost susținut de un cor de din Lubecca (Lubeck), Germania și au interpretat din John Sheppard  aici , Johannes Brahms aici și  Arnold Schonberg aici.

In timp ce ascultam nu m-am putut abține să mă întreb de ce nu au adoptat penticostalii cântul liturgic protestant, format la rândul său pe substrat catolic. Pe lângă muzica neoprotestantă,  care se caracterizează prin exteriorizarea sentimentelor și care este benefică pentru suflet, cred că nu ar strica să avem și niște imnuri înălțătoare de acest gen, cântate nu neaparat de un cor, ci de întreaga congregație. Nu mă sfiesc să spun că am plâns, deși nu înțeleg o boabă de latină și de germană, Dar sentimentele de pietate, de solemnitate pe care mi le-au transmis nu au avut nevoie de o înțelegere rațională.

  

P.S. Inițial, am crezut că este muzică catolică. Din câte se pare, însă, piesele  sunt protestante până în măduva oaselor. Ha!

N.B. am plâns fără să știu "confesiunea" lor.:)

De prin vremea adolescenței mi-am format un soi de prejudecată cu privire la naționalitatea pe care o va avea viitorul meu iubit și soț. Nu va fi român. Mai recent, am adăugat sarea și piperul, adică nu va fi român și nici est-european. Adânc înrădăcinată această idee, nu am mai avut nicio problemă.Venind aici, la Perugia, situația s-a schimbat și   nu sunt deloc încântată.

Parcă mi s-au deschis brusc ochii și mă trezesc ca frumoasa din pădurea adormită. Băieți drăguți sunt peste tot, sunt manierați, zâmbesc frumos și mai demonstrează si inteligență pe deasupra! Mă refer mai ales la italieni, dar cum Perugia este oraș universitar pentru străini prin excelentă, există și alți occidentali.

Am făcut toată această introducere lungă cât Eiffelul ca să ajung la miezul problemei. Acum, că parcă mi-aș dori să am un iubit (non-român și non est-european), realizez cât e de important ca el să fie creștin și astfel să aibă o privire curată atunci când se uită la alte femei. Indiferent cât de mult mă va iubi, dacă nu își păzește mintea, la un moment dat (când eu voi trece printr-o fază proastă și mă voi urâți, voi lua în greutate.. dar nu neapărat asta... situații de monotonie, greutăți cotidiene etc.) va sucomba farmecului noului și mă va trăda. Sunt fericită că am ajuns să cunosc și bărbați sfinți și cred cu toată tăria că și al meu viitor iubit și soț va fi la fel.

Că tot veni vorba de căsătorie...

Iubesc frigul. Iubesc frigul mai ales atunci când îl asociez cu capacitatea sa de a purifica aerul, de a-l oxigena. Frigul își are casa cea mai dulce la munte, iar muntele, în simbologia biblică, este locul preferat al lui Dumnezeu. Pe munte legislatorul Moise primește Legea, pe munte merge Isus să se roage înainte de crucificare.

 

 

 

 Este toamnă la Perugia iar eu stau pe balcon, scriind cu degetele semi-înghețate. Sunt îmbrăcată gros și mă bucur de aerul rece. Este liniște în tot căminul, numai melodia mea preferata de astăzi se aude minunat. 

 

  Am o priveliște minunată a cerului în față ochilor și pace în suflet. Am fost destul de zbuciumată zilele acestea dar mi-am regăsit echilbrul în brațele minunate ale Lui Dumnezeu.

 

  Sunt fericită.

reputație da, popularitate ba

M-am mișcat cu un milimetru în ceea ce privește cunoașterea despre reputație.

Iau în considerare acum faptul că reputația despre care scrie în Biblie nu are nicio fărâmă de legalism.
 
Reputația în înțeles biblic ar putea să însemne că omul respectiv manifestă mereu amabilitate și dragoste, chiar și față de cei care nu îl suportă. Și astfel, indiferent dacă convingerile sale sunt acceptate sau nu de majoritate, nimeni să nu aibă ceva urât de spus despre el sau ea.

Bineînțeles că asta exclude fățărnicia sau tendința efemeră a omului de a-și croi o imagine de fațadă.
   
 Și, în plus, conceptul de reputație s-ar putea dovedi antagonic cu popularitatea. Ținută mea morală este ireproșabilă dar nu sunt iubită de foarte mulți din anumite motive. Am o reputație bună, dar sunt respinsă. Raportând-mă iar la Isus (încerc cu toate forțele că El să fie reperul meu și nu oamenii dezamăgitori), El avea o reputație bună, împotrivitorii nu îl puteau învinui de nimic rău, dar nu era deloc popular, mai ales în cercurile înalte.
  

Cine crede că a fost o fecioară neînțeleaptă în această săptămână, să ridice o mână.

Imaginea candelei care se stinge, din pilda fecioarelor înțelepte și neînțelepte, îmi dă de gândit pentru că recent m-am situat pe latura celor neînțelepte.
  

Știți că personajele pozitive din parabolă dau dovadă de precauție și se preocupa mereu ca a lor lumină să nu se stingă.
  

Celelalte sunt niște neatente și finalul povestirii le înfățișează disperate că nu mai au nimic.

Când ai o părtășie minunată cu Domnul și te alimentezi mereu cu rugăciune, citirea Cuvântului (meditație și împlinire apoi) și o atitudine veșnic mulțumitoare, cred că există stadii ale luminii. Să luăm, de exemplu, o perioadă de două săptămâni în care faci tot toate acțiunile descrise. Dintr-odată, te oprești din rugăciune și citit pentru că te simți săturat. Ei bine, lumina strânsă până atunci e ca un carburant care îți ajunge pentru alte câteva zile, poate chiar o săptămâna. După, însă, sigur nu mai ai putere și ești foarte vulnerabil să păcătuiești și să redevii firesc.

Misiunea noastră de creștini este să ducem Evanghelia până la capătul pământului. Cum nu toți au chemare să fie misionari în țări îndepărtate, Dumnezeu se mulțumește să ne facem misiunea în cercurile cotidiene. Partea groaznică la sistarea părtășiei cu Domnul se manifestă mai ales aici. Scăzând în intensitate, pentru că nu mai e întreținută, lumina candelei nu reușește să fie un far. Abia ne ajunge nouă înșine.
  

Ce dovadă de egoism din partea mea! Oamenii mor în păcatele lor și eu mă gândesc doar la propria persoană. Că fiică salvată, am să dau socoteală în față Salvatorului pentru nechibzuință aceasta!

Reputație proastă sau bună? KFC sau salată?

Citesc pe Yahoo din Italia rezultatele unui studiu care relevă că persoanele care își recunosc greșelile și se rușinează de ele  au beneficii pentru că sunt percepute că fiind mai calde în relațiile cu semenii. N-aș spune că e total fals sau total adevărat, mai degrabă cred că depinde de cei cu care interacționeză. Un gest poate fi interpretat în mod diferit de două persoane.
  

Asta mă duce cu gândul la ce semnificație are cuvântul reputație. Conceptul de a fi vorbit de bine de către ceilalți m-ar fi lăsat rece dacă nu îl găseam în Biblie. Acolo se spune, de exemplu atunci când trebuia să fie ales un bărbat  în funcția de diacon, că una din condiții era ca el să aibă o reputație bună. Or fi fost oamenii de atunci mai credincioși, nu o pot spune, în sensul că în judecățile lor de valoare nu s-ar fi lăsat influențați de invidie, dar asta e o aberație pentru că invidia ne caracterizează ca ființe umane, indiferent de timpul istoric în care ne încadram.

 N-am nicio idee dar nu știu de ce, termenul reputație mă strânge în spate. Câteva idei neclare:
  

 -îmi limitează libertatea : trebuie să mă întreb mereu care sunt convențiile societății de care trebuie să țin cont

  -oamenii sunt răutăcioși și o calitate poate deveni defect pentru complexați  

 -misoginismul: o fată nu trebuie să se comporte așa pentru că nu se cuvine...

 Per total, cred că implică tone de  legalism.

Rugăciune

 Dragă Isuse,

Ieri am împlinit douăzeci și doi de ani de când am început călătoria care se cheamă viață și vreau să îți mulțumesc pentru tot, pentru lucrurile materiale pe care mi le-ai oferit atât de generos dar nu trebuie să uit să amintesc de răbdarea cu care ai așteptat să Te cunosc, la rându-mi. Eu am un temperament destul de impulsiv și dacă am fi avut neșansa să inversăm rolurile cred că m-aș fi enervat destul de repede și sigur  aș fi fost rea. Dar nu, tu ești Bun și cu o tandrețe care îmi umple inima de pace nu ai luat aminte la nebuniile mele de copil mic.

La fel  și acum îmi ierți păcatele tinerești cu aceeași Inimă a iubirii, în mod special păcatul răutății despre care  îmi amintesc că nu este specific unei vârstei anume dar care are mare putere asupra mea.  Știi, îmi pare extrem de rău că mânia am revărsat-o din plin deseori, valurile ei rănind pe cei din jur.

Astăzi, în biserică, meditam la trecutul  meu răutăcios și mi-am amintit de Tine mergând printre oameni. Toți Te iubeau! Te iubeau pentru că tu erai Bun, pentru că reprezentai  Alternativa la religiozitate și judecată. Luându-Te ca model de comparație știu că mă asemăn atat de puțin! Nu departe de ieri am stat ca o regină a hidoșeniei pe tronul inchizitorului și după aceea m-am simțit foarte rușinată de tot acel proces stupid în care eu figuram drept inocența  supremă. Îți mulțumesc că în timpul cultului am simțit iertarea ta și, ca un fel de bonus pe care iar nu îl merit și care e doar grația ta, m-ai umplut de dragoste.

Isuse, îți sunt recunoscătoare! Mi-e dor de Tine și Te rog să vii mai repede pentru că este multă suferință. Până atunci, însă, te rog ajută-mă să fiu mâinile și picioarele tale, o mărturie a dragostei Tale infinite. Doamne, îți mulțumesc  și pentru că  în următorii douăzeci și doi de ani vei rămâne cu mine. Te iubesc!

A ta,

Laura.

  

 Aici o palidă (și tremurată) încercare de a surprinde minunățiile din drumul parcurs zilnic.

                                                     Și o mostră din nesfârșitele scări.

Memoriile unei semiperugine (II)

Nu știu de ce, dar când îmi propun să scriu pe blog despre toate minunățiile care mi se întâmplă aici la Perugia, mă lasă tot cheful. Habar nu am de ce se întâmplă astfel. Am eu o teorie care se aplică în mai multe chestii și care ar suna cam în felul următor. O persoană, atunci când se simte bine și toate îi merg de minune nu simte nevoia să împărtășească aceste simțăminte cu ceilalți. Dimpotrivă, nefericirea și experiențele triste declanșează o avalanșă de lamentări, plângeri sau destăinuiri. 

Se pare că exact aceasta se petrece cu mine. Sunt atât de relaxată și de bine-dispusă, tot ceea ce mi se întâmplă în fiecare zi e perfect de minunat încât nu am cuvinte. Despre ce să povestesc? Despre cursurile extraordinar de interesante  (alese de moi, iuhu! normal că sunt interesante!), despre colegii amabili și extrem de zgomotoși (!), or ieșirile din fiecare seară în piazza centrală unde întâlnesc mereu persoane de diferite naționalități, degajate și interesate de socializare?  Ați observat că numai în superlative o țin?

Dar nu am zis  încă nimic   despre cât e de frumos orașul! Colegiul meu este situat în partea istorică, la fel și Universitatea. De aceea, oriunde mergi  poți observa în orice colț urme antice (etrusce și romane), medievale și moderne. Sute de scări care se răsucesc, arcuri înalte deasupra cărora tronează clădiri masive. Piatră peste tot și pizzerii... multe, multe, multe și nemaipomenit de gustoase. Vechiul și noul împreună efectiv mă fascinează!

Știu că tot ce am  încercat să narez aici este haotic, dar iar mă supun principiului fatalității pentru că atunci când vine vorba de Perugia nu pot fi coerentă. Cam acesta e sentimentul de îndragosteală, nu?

V-am zis eu!
 

Memoriile unei semiperugine

Și mi-am zis că voi scrie în fiecare zi despre un eveniment care prețuiește mult pentru mine, deși la scară istorică constituie  o minusculă părticică: experiența de studentă Erasmus la Perugia, în Italia.
 
După cum vezi, nu am urmat întocmai planul  bine pus la punct. Sunt de șase zile mari de când am ajuns și acesta e primul text. Motivele sunt numeroase, dar cel mai important e lipsa internetului. Cum sunt eu căscată, m-am înregistrat de prea multe ori și sistemul s-a blocat.  Acces la internet avea scumpa mea colegă  de cameră și de facultate, dar mi-a părut aproape un sacrilegiu să adun primele impresii pe un laptop străin și așa s-a năruit bună mea intenție. Nici o problemă, totuși.  Experiențele de până acum s-au întipărit ca un fier roșu în ființă mea.

 E pentru prima dată când sunt departe de casă pentru studiu. Statul la cămin e o altă noutate cu care  m-am familiarizat atât de bine și de plăcut   încât acum am dulcea senzație  de casa, dolce casa atunci când mă întorc de la cursuri. Drămuirea banilor de la bursă constituie însă o sursă de stres continuu. Niciodată nu m-am priceput la matematică, poate doar la operațiile cu minus. Prin urmare, suma mea este într-o continuă scădere, cam în genul declinului Imperiului Roman, asta ca să forțez o sintagmă istorică celebră. Cum nu vreau cu niciun preț să apelez la sponsori generoși, de genul membrii familiei, trebuie totuși să încep sa gandesc mai mult  ca Pitagora.

Un alt  mic  inconfort ar fi lipsa bucătăriei... No cucina, no mangiare...  Dețin însă un card cu care pot cumpăra mâncare de la cantină. Acum depinde care locșor de desfătare culinară aleg, pentru că sunt mai multe puncte de interes gastronomic. Astăzi l-am descoperit pe cel mai calitativ și frica mea de a leșina la sala de lectură din cauza hranei proaste a dispărut.  Trecând peste aceste detalii economico-culinare, vreau să declar răspicat și cu toată convingerea că m-am îndrăgostit  iremediabil de Perugia.

Există un aşa numit mit al vârstei de aur care se regăseşte în trecutul îndepărtat şi la care omenirea visează să se întoarcă. Momentan, nu trecutul mă ispiteşte, ci viitorul meu de aur care se apropie cu paşi repezi. Experienţa Erasmus din acest semestru mă aşteaptă cu braţele larg deschise şi eu, la rândul meu, o rog să se grăbească. Până atunci, încerc să mă înarmez cu un bagaj de cunoştinţe care să favorizeze întâlnirea noastră. Minunatul Youtube îşi face din nou datoria. Iată ce video util am găsit.

Cum să nu iubeşti Italia?

Cum m-a invitat Obama la cină

 Iacă aşa aş vrea să mă privească la ipotetica întâlnire...

În prima campanie prezidenţială a actualului preşedinte american, am urmărit destul de atentă desfăşurarea. M-am înscris chiar şi pe site, primind neîncetat mailuri prin care eram anunţată despre tot ce se întâmplă, care începeau cu "Dear Lara..." (da, m-am autentificat cu nume fals!). 

Bineînţeles că la început aceste mesaje mă făceau să mă simt importantă şi sentimentul meu de iubire creştea văzând cu ochii. Bine, exagerez. Doar că mă prosteam în unele discuţii cu amicii, declarându-le cât sunt eu de importantă încât corespondez cu Obama.

 

 Pentru că în State noua campanie începe să ia avânt, mesajele vin din nou şi în număr tot mai mare. Astăzi, de exemplu, am primit un mesaj care m-a făcut să zâmbesc muuuult, intitulat : Lara, can we meet for dinner?.       

 

Ce familie frumoasă!

 Ehehe, când eşti pe messenger şi ţi se semnalizează sonor că tocmai a sosit poşta, din reflez te uiţi, şi când dai peste un text aşa promiţător după titlu, nu ai cum să nu îl citeşti sperând că, printr-o minune, ar pute fi real. A fost real, dar mister President îmi cere să fac o mică donaţie. Numai astfel aş putea fi selectată să ies cu domnia sa. Iată ce încurajator sună finalul scrisorii: Maybe I'll get to thank you în person. Barack. 

Domnule Obama, facă-se ca acel "maybe" să se transforme într-o certeţe şi atunci promit că donez din banii Erasmus, din banii de bursă, fac lobby şi tot ce e necesar! 

Numai să am parte de această onoare!
 
   

Lăsând la o parte spiritul anecdotic al întâmplării, cred că am să încep să urmăresc din nou viaţă politică "americănească".  

Minunăţia de a crede în sine!!!

Nimic nu poate face viaţă mai frumoasă decât încrederea în sine, credinţa că eşti o persoană zdravănă cu un interior bine închegat, strâns bine la toate capetele, pe dinafară şi pe dinăuntru. O capabilă să înfrunte lumea cu capul sus.

 

O fi de vină vârsta tareee înaintată (mă apropii cu paşi repezi de 22 de ani), or fi experienţele vieţii care m-au purtat de multe ori cu zgâlţâieli monstruoase, alteori doar cu un legănat molcom... realitatea e că sunt astăzi o persoană vie, mai vie decât am fost în mulţi, mulţi ani. 

Trează, sunt atentă la tot ce mă înconjoară. Stau la pândă şi totuşi trăiesc, zâmbesc dar şi tac...

Tresalt la orice sunet, privesc  în jur şi trag cu ochiul  la oameni, la viaţă, le urmăresc mişcările.  Lucrurile cotidiene căpătă un farmec aparte  atunci când le surprind în banalitatea lor.

Mă opresc să privesc o pisică care se întinde la soare, îi dau cake şi rămân surprinsă că este interesată de ofranda mea.

 

Urmăresc linia trotuarului atunci când păşesc pe cale, atentă să nu calc strâmb, aşa cum făceam când eram o piticanie şi mă luam la întrecere cu toavarăşii de joacă.

Privesc cerul şi devin fericită, ştiind că Isus este acolo şi mă aşteaptă.

Emoţii, fericire şi tristeţe. Încruntare şi surâs. Redeştepare a copilului, înţelepciune sau simplă bucurie. Toate se împletesc  şi imi fac cadoul unei euforii continue. Rezultat al naturalului gest  de a-mi permite să am încredere în mine şi să trăiesc. 


Eu şi Hristos de o parte... restul pe latura opusă.

 

Minunăţia de a crede în sine!!!