Am revenit!

Absenta mea de pe blog, din ultimele doua saptamani, are o explicatie solida: incerc sa ma reacomodez cu prezenta zilnica a celor doisprezece frati si surori ce ii am. Adaugati la cifra de 12 inca 7 cumnati si cumnate, plus 7 nepotei si nepotele, faceti totalul, si astfel scuza mea poate aparea mai credibila.

Acestia si acestea traiesc cu totii in Torino, si, avand in vedere ca eu imi duc traiul cotidian in Iasi,  pe tot parcursul anului, vacantele le petrec in Italia. Pentru o persoana care traieste o perioada de aproximativ zece luni ca unica fiica, poate deveni extrem de dificil sa accepte, dintr-o data, in spatiul intim, prezenta a atator apropiati.

Chiar in acest moment, cand scriu pe blog, ascult Waka Waka cu volumul la maxim, pentru ca ai mei nepoti si ale mele nepotele trebuie sa isi dovedeasca abilitatile de dansatori specializati pe ritmuri tribale. Bineinteles ca,  din timp in timp, ma striga, fiecare, si eu trebuie, in postura de mare critic, sa ii felicit pentru demonstratii.

Facand abstractie de acest proces prin care tocmai trec, Torino mi se pare la fel de familiar ca ultima data cand l-am vazut. Nativii ma impresioneaza, in continuare, prin atitudinea relaxata si, mai ales, prin politetea afisata atunci cand ti se adreseaza.
Am inca multe sa va spun dar, din nou, "noua" mea familie ma impiedica: tocmai s-au adunat in camera in care ma aflu pentru a urmari video-ul de la cea mai recenta nunta din familie.

Pe curand!

P.S. Nu m-am dumirit inca cum sta treaba cu  diacriticile pe noul laptop, deci de acesta data am ciuntit limba romana. Iertare...!:)

Sunt o prinţesǎ şi vreau ca al meu cavaler sǎ mǎ trateze ca atare!

Sǎ fii mereu tu însǎţi, dar sǎ devii mereu ceva mai bun. (...)

Sǎ fii modestǎ, dar sǎ nu uiţi cǎ o fatǎ trebuie tratatǎ ca o prinţesǎ, iar o fatǎ specialǎ ca o zeiţǎ. Deci sǎ fii zeiţǎ!

Sunt sfaturi trimise de un amic drag, cu ocazia plecǎrii mele, mâine dimineaţǎ, la Torino, Italia.

Îmi plac. 

Primul, pentru cǎ vine ca o completare la “legǎmântul” meu public, descris în articolul anterior. Sǎ îmi pastrez eul, dar sǎ îl îmbunǎtǎţesc mereu. Al doilea, cred cǎ ar putea fi folosit ca un motto la orice fel de campanie care ar avea ca ţintǎ publicul feminin. Eu l-aş folosi, de exemplu, pentru a încuraja femeile sǎ cearǎ un comportament mai cavaleresc din partea domnilor cu care au relaţii. 

Le-aş zice: doamnelor, cereţi sǎ vi se facǎ curte ca altǎdatǎ!

Şi ce dacǎ pare un concept demodat, de pe vremea bunicii, care  vǎ aduce aminte cǎ atunci femeile nu se  bucurau de drepturile de care aveţi voi parte astǎzi.  Sǎ nu credeţi cǎ dacǎ acceptaţi sǎ fiţi curtate, demnitatea voastrǎ are de suferit. Nu vǎ reîntorceţi la starea inferioarǎ în care voiau unii sǎ vǎ menţinǎ doar pentru cǎ aşteptaţi din partea lui flori, versuri de dragoste şi ce mai vreţi voi. Curtatul ar trebui sǎ rǎmânǎ, în continuare, o parte importantǎ din jocul iubirii; este un drept al vostru sǎ fiţi cucerite cu ce vi se pare vouǎ romantic.

Protestaţi faţǎ de grosolǎnia lor şi revendicaţi-vǎ ce vi se cuvine!

Fiţi prinţese, or  zeiţe, şi cereţi un tratament pe mǎsurǎ!

Meritaţi!

Legǎmânt cu mine însǎmi

Ia în considerare ce spun ceilalţi despre tine! Analizeazǎ-te, cǎci s-ar putea sǎ aibǎ dreptate! Ei pot sesiza defecte de care tu nu ai habar, deci e util sǎ îi asculţi şi apoi sǎ încerci sǎ te schimbi.

Cunoaşte-ţi limitele! La o anumitǎ vârstǎ ar trebui sǎ te cunoşti îndeajuns de bine încât sǎ ştii de ce eşti capabil, sau nu. Visurile mǎreţe sunt pentru copii. Tu eşti deja în lumea maturilor, deci fii pragmatic(ǎ).

Vǎ sunǎ cunoscut acest refren ? Mie da. Eu am ascultat aceste versuri, le-am luat ca sfaturi valabile şi acum îmi pare rǎu. Pentru cǎ le-am pus în aplicare, simt cǎ devin pe zi ce trece o fiinţǎ tot mi plicticoasǎ şi mai fǎrǎ viaţǎ. Trǎirea mea interioarǎ parcǎ a sǎrǎcit, ţelurile mele au scǎzut şi un fatalism enervant îmi guverneazǎ viaţa.

Nu mai îmi place de mine.

Iatǎ care este noua mea poziţie pe care vreau sa o aplic de acum înainte.

Cei din universul meu apropiat nu ar trebui sǎ îmi urmǎreascǎ fiecare defect şi sǎ mi-l arunce în faţǎ. Din contra, apropiaţii ar trebui sǎ mǎ accepte aşa cum sunt. Sǎ îmi spunǎ neregulile ce le-au observat la mine, dar fǎrǎ a avea aerul unor dumnezei... superioritatea doare cel mai mult. Dacǎ continuǎ în acest mod, nu au decât. Dar eu nu îi mai accept în universul meu.

Nimeni nu va ajunge vreodatǎ sǎ îşi cunoascǎ limitele! Suntem atât de complexi încât e imposibil. Adâncurile fiinţei umane nu le cunoşte nimeni şi, în  acest caz, dacǎ ne este (aproape) impoibil sǎ ajungem la autocunoaştere, ce mai înseamnǎ acest îndemn...despre ce limite este vorba... cine hotǎrǎşte mǎsura?  Sau cum rǎmâne cu toţi marii oameni ai istoriei, care au avut realizǎri grandioase tocmai pentru cǎ şi-au depǎşit limitele impuse de o societate egoistǎ? Ridiculizaţi, au continut în visurile lor nebuneşti şi au reuşit!

Eu refuz acest conformism…. revin la vechile idealuri.

Pot totul în Hristos, care mǎ întǎreşte!

Nicolae Iorga la Perugia

Dacǎ despre istorici care au poposit pe meleaguri franceze, germane sau austrice (ca sǎ dau câteva example) am tot auzit, de  Perugia nu se lega niciun nume din istoriografia româneascǎ.. Ce-i drept, Italia nu a constituit un punct de interes academic pentru doritorii de studii în Occident şi era deci firesc sǎ nu gǎsesc nicio referinţǎ.

În acest cadru, a fost o surprizǎ colosalǎ sǎ descopǎr cǎ în octombrie 2011 voi cǎlca pe urmele marelui Nicolae Iorga, care acum 76 de ani (1935) vizita o serie de oraşe italiene, cu Perugia ca ultimǎ oprire înainte de a ajunge la Veneţia.

Nu m-am hotǎrât dacǎ la seminariile de la început de semestru am sǎ mǎ prezint viitorilor profesori şi colegi(e) ca o (demnǎ) urmaşǎ a acestui geniu, dar sunt sigurǎ cǎ la posibila întrebare “ Ce legǎturǎ existǎ între Perugia şi România?",  am sǎ rǎspund, seninǎ,  “Nicolae Iorga!”

Politeţea confruntǎrii intelectuale

Din scurta mea experienţǎ, am observat cǎ în România noastrǎ ajungem greu la performanţa de a purta un dialog intelectual decent în cadrul unei dezbateri, comunicǎri s.a.m.d.. Un dialog intelectual decent nu presupune  doar folosirea unui bagaj de cunoştinţe, ci şi o moralǎ care sǎ se manifeste în menţinerea unui comportament respectuos faţǎ de persoana care susţine o altǎ opinie.  

Am gǎsit în volumul Politice, al lui H.-R. Patapievici, o scurtǎ descriere a experienţei sale în cadrul unei seminar desfǎşurat la Salzburg, unde au participat intelectuali de peste tot. Observând modul civilizat de desfǎşurare, el a schiţat punctele forte din care am extras acele învǎţǎminte, care se referǎ strict la politeţe.

1. Când ai o altǎ opinie decât cel ce tocmai a prezentat propria viziune, sub nicio formǎ  nu trebuie sǎ te referi la ““suportul” uman al ideilor discutate sau la presupusele lor motivaţii în istoria personalǎ a celui care le susţine: când discuţi cu cineva, trebuie sǎ te strǎduieşti sǎ vezi în faţǎ ta ideile puse în discuţie şi nu persoana care, întâmplǎtor, le poartǎ”.
2. Când construieşti o replicǎ,  care contrazice un punct de vedere, primul pas constǎ în identificarea unui punct, oricât de mic, cu care sǎ poţi fi de acord în aşa fel încât sǎ flatezi adversarul (a nu confunda cu lunguşirea) pentru a stârni simpatia intelectualǎ a acestuia.
3. Argumentul respins nu trebuie identificat  cu viziunea personalǎ despre lume a celui supus criticii. Viziunea personalǎ despre lume nu trebuie respinsǎ total, pentru cǎ implicǎ o participare afectivǎ personalǎ şi astfel ar putea fi resimţitǎ de cel criticat ca un argument ad personam.
4. Apelul la  citarea unei contra- afirmaţii de autoritate, a unei somitǎţi din domeniul de interes pentru a respinge un argument nu este o cale de recurs acceptatǎ.

Argumente care sǎ ne scuze cǎ noi nu prea apelǎm la cele de mai sus existǎ. Nu avem tradiţia intelectualǎ a Occidentului şi experienţa comunismului a fost traumatizantǎ în acest sens, pentru cǎ a întrerupt evoluţia intelectualǎ începutǎ înainte. Perfect adevǎrat. Ce nu-mi picǎ mie bine e faptul cǎ elitele noastre naţionale şi locale nu încearcǎ se reformeze şi astfel noi, tinerii, ne formǎm în acelaşi spirit rǎutǎcios şi nici mǎcar nu ne dǎm seama.

Plan

Am un plan mǎreţ în minte: de astǎzi ascult câte o predicǎ din lista cu nume ce se aflǎ aici.

Lista mea personalǎ conţine puţini predicatori români pentru cǎ mi-am creat o pǎrere preconceputǎ (de multe ori întemeiatǎ) cǎ foooooarte numeroşi şi vrednici apǎrǎtori ai Evangheliei nu reuşesc sǎ pǎtrundǎ esenţa Cuvântului şi se izbesc doar de lucrurile de suprafaţǎ. Îmi iau inima în dinţi şi purced la o anchetǎ obiectivǎ (mi-aş dori), a cǎrei scop nu este sǎ ajung la un verdict clar, ci mai degrabǎ la o schimbare a imaginii negative. Sper sǎ câştig şi duhovniceşte, adicǎ ceea ce voi auzi sǎ îmi “întǎreascǎ omul dinlǎuntru”.

Alegerea o voi face dupǎ iniţialele autorilor. Încântǎtor, primul domn cu A se numeşte Aaron Abramson şi are o predicǎ intitulatǎ Sǎrbǎtorile evreieşti.

Ce semn încurajator!

Istoria celeilalte jumǎtǎţi a omenirii

Zilele acestea am citit o carte incredibil de bine scrisǎ, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu pînǎ în zilele noastre de Gisele Bock, şi o recomand tuturor acelora care doresc sǎ cunoascǎ istoria celeilalte jumǎtǎţi a omenirii ("jumǎtatea" cunoscutǎ fiind, evident, bǎrbaţii despre care am învǎţat- exclusiv- cu toţii la scoalǎ).

Sunt sigurǎ cǎ nu mulţi ştiu decât foarte puţin, sau chiar deloc, despre lupta purtatǎ de-a lungul secolelor de cǎtre femei şi bǎrbaţi ca acestea sǎ fie consideratǎ  fiinţe umane (!!!), egale ca naturǎ cu aceştia. Citind-o, veţi rǎmâne şocaţi ce fel de grozǎvii au putut sǎ fie acceptate ca adevǎruri absolute, menite sǎ reliefeze statutul inferior al femeii. De asemenea, am fost încântatǎ sǎ aflu despre activitǎţile intelectuale ale unor femei care, încǎ din secolele XI, XII, au mânuit peniţa pentru a-şi apǎra sexul şi demnitatea.

În tot acest timp, cât am citit lucrarea, subiectul “femeia în istorie” a cam început sǎ mǎ bântuie. Drept urmare, am vizionat filmul Mona Lisa Smile (inteligent şi foarte echilibrat) şi sunt, în continuare, în cǎutare de filme, cǎrţi cu temǎ feministǎ.

Mi-ar plǎcea sǎ pot urma la facultate un curs legat strict de istoria femeilor din spaţiul românesc. Însǎ, istoriografia româneascǎ încǎ stǎ foarte prost la capitolul acesta. Oficial, se spune cǎ nu ar fi destul material documentar pentru o prezentre temeinicǎ, dar tare mǎ tem cǎ, de fapt,  reprezintǎ un subiect considerat  “frivol” pentru mulţi dintre iluştrii reprezentanţi ai istoriografiei noastre. Deh, istoria marginalilor provoacǎ friguri  şi sentimente de respingere pentru majoritari.

Reno

A venit acasǎ la noi în ruxacul fratelui mai mare. Mic, gras şi incredibil de frumos. A fost adoptat imediat ca al şaisprezecelea membru al familiei. 
Timp de cincisprezece ani, Reno a fost câinele nostru.

Un alintat care mǎ scotea din sǎrite când trebuia sǎ îl scot în plimbare. Puternic, mǎ trǎgea dupǎ dânsul. Eram un spectacol amuzant, eu o creaturǎ micǎ şi el un ciobǎnesc german mare şi blǎnos, cu limba ieşitǎ de doi coţi şi cu ochii sclipitori cu chef de joacǎ. 
Un amic tǎcut în momentele când eram supǎratǎ şi imi încolotǎceam braţele în jurul capului sǎu frumos. El mǎ asculta şi ca semn al înţelegerii, mǎ gratula cu câte o limbǎ imensǎ direct pe faţa mea.

Astǎzi nu mai este şi eu nu înţeleg cum s-a întâmplat asta. 
A murit Reno, câinele meu.
Şi, odatǎ cu el,  simbolul cel mai scump al copilǎriei mele.

Putem face o pozǎ?

Ştiu cǎ azi am prins o ocazie care nu se întâlneşte prea des la Iaşi: o conferinţǎ cu prof. univ. Vladimir Tismǎneanu. Timp de aproape trei ore m-am delectat- da, aceasta e senzaţia pe care am simţit-o în acest interval scurt de timp- cu un discurs minunat despre “De ce studiem comunismul?”.

La finalul întâlnirii, ştiind cǎ amica mea, Oana, avea aparatul foto, i-am zis cǎ vreau sa ne tragem în pozǎ cu distinsul conferenţiar. Am aşteptat sǎ iasǎ din salǎ, însǎ când l-am vǎzut mi-a pierit tot curajul.Cum sǎ îl intreb dacǎ binevoieşte sǎ se pozeze cu noi? Noroc cǎ Rǎzvan, un alt amic, a luat iniţiativa. 

                                       Se poate observa uşor zâmbetul nostru  exaltat.

As for me and my house...

Melodia aceasta m-a surprins prin impactul dintre cuvânt şi imagine.

Mi-a plǎcut cum s-a îmbinat versetul antic “Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Cartea Iosua, Vechiul Testament) şi mesajul despre renunţare la idoli cu panoramele ultra-moderne, înţesate de zgârie-nori.

M-a ajutat sǎ îmi readuc aminte cǎ deşi trǎim într-o alta culturǎ mult evoluatǎ, e vorba de acelaşi angajament  de credincioşie pe care îl luǎm înaintea lui Dumnezeu.

Vremurile s-au schimbat însǎ esenţa umanǎ a rǎmas aceeaşi: stricatǎ de pǎcat şi cu mare nevoie de rastaurerea jertfei divine.

Eu de azi mǎ pun pe zâmbit!

Când discutǎm despre oameni şi comportamentul lor în societate, ştim cu toţii cǎ nu putem impune un şablon, exceptând regulile de bun-simţ. Oamenii sunt diferiţi şi de aceea reacţioneazǎ diferit la situaţii similare, tocmai în virtutea acestei originalitǎţi. Perfect adevǎrat. Dar sunt situaţii în care unicitatea caracterului, a personalitǎţii nu ar trebui sǎ facǎ diferenţa, şi aici mǎ refer la ZÂMBET.

Zâmbetul, consider eu, e modalitatea cea mai frumoasǎ prin care omul poate comunica cu semenii. Nimic mai încântǎtor, la fel ca îmbrǎţişarea prietenescǎ, el ne oferǎ un sentiment reconfortant, de bine. Ne destindem, devenim mai comunicativi, redevenim umani.

Din pǎcate, am uitat de frumusetea acestui gest. Nu mai zâmbim.. Ne întâlnim, te salut în funcţie de raportul ce existǎ între noi...îmi eşti amic(ǎ) şi te simpatizez? Foarte bine, îmi vei vedea dinţii cu siguranţǎ. De nu, vei primi un buna! însoţit de o expresie a feţei plictisitǎ, enervatǎ, crispatǎ, în funcţie de starea de moment.

În cadrul formal, o altǎ situaţie. Dacǎ persona superioarǎ în grad catadicseşte sǎ ne zâmbeascǎ, ne simţim  cumva obligati de convenienţele sociale sa îi întoarcem zâmbetul. De cealalta parte, nu se cade sǎ zambim la superiorul încruntat. Cum sǎ ne permitem sǎ avem o stare veselǎ când şeful este supǎrat?

Haideţi, oameni buni, sǎ lǎsm la o parte comportamentul ǎsta care  ne închide şi sǎ ZÂMBIM ATUNCI  CÂND (NU) NE VINE!!!! Indiferent de cât de bine ne cunoştem, cǎ suntem şef sau subordonat, indiferent de poziţia socialǎ. Sǎ facem din lumea asta, care e cum e, un ocean de râsete şi de feţe senine. Sǎ ne strǎduim, chiar dacǎ nu suntem în starea necesarǎ. Vorba aceea, “ ZÂMBETUL VINE ZÂMBIND”, aşa cum “foamea vine mâncând”.

Eu cred cǎ avem nevoie sǎ iubim şi sǎ fim iubiţi.

În premierǎ, am asistat ieri  la o piesǎ de teatru post-modernistǎ.

Piesa a fost foarte interesantǎ, cu mesaj, iar actorii au interpretat excepţional. Textul piesei, cu limbaj de mahala, obişnuit or încǎrcat de cele mai profunde reflecţii filozofice conţinea  un manifest al tinerilor, un apel spre a ne trǎi viaţa aşa cum ne dorim. Mai presus de aceasta, însǎ, în subsidiarul textului mi s-a pǎrut cǎ s-a mers spre veşnica întrebarare : ce scop avem? de ce trǎim? de ce suntem pe acest pǎmânt? 

Rǎspunsurile au fost diversificate. O ţǎrancǎ ne chema la reîntoarcerea simplitǎţii vieţii rurale. Hedonistul la a ne trǎi viaţa, fie cǎ avem o meserie onorabilǎ ca cea de doctor, sau una în afara legii. Femeia de moravuri uşoare, femeia de ştiinţǎ sau un tip cam simpluţ au dat propria definiţie. Toate rǎspunsurile avea însǎ în centru ideea egoistǎ de a ne satisface propriile necesitǎţi.

Dupǎ ce piesa s-a încheiat, am avut impresia ca în ziua de duminicǎ am fǎcut parte din douǎ lumi diferite.

Cu douǎ ore înainte asistasem, în biserica mea, la un serviciu divin de cǎsǎtorie. Predicatorul a vorbit minunat despre ce înseamnǎ viaţa de cǎsǎtorie. S-a axat pe ideea de slujire: trebuie sǎ ne iubim partenerul, partenera ca pe noi înşine, ca pe propriul trup. Ne-am îngrijit de propria persoanǎ? Foarte bine, la fel trebuie sǎ facem şi cu cel de lângǎ noi. Întotdeauna trebuia sǎ cǎutam sǎ echilibrǎm balanţa. Sǎ nu uitǎm cǎ trebuie sǎ dǎruim, sǎ slujim. Aceasta e scopul vieţii, pentru asta trǎim, pentru asta existǎm pe pǎmânt. Sǎ rǎspândim Iubire.

Voi în ce lume trǎiţi? Sau aţi vrea sǎ trǎiţi?

Eu sunt pentru cea cu iubirea.

Şi am dat examen...

La ora 9:30 eu eram acasǎ, convinsǎ deja cǎ voi merge în restanţǎ. Seara trecutǎ nu reuşisem sǎ mai asimilez nimic. În ciuda încercǎrilor mele zadranice, rândurile ce încercam sǎ le citesc nu stǎteau o clipǎ locului. Era un dute-vino pe care nu îl puteam controla, aşa cǎ,  dupǎ câteva sforţǎri am renunţat ruşinatǎ şi am adormit. Îndoiala însǎ mǎ rodea pe dinǎuntru. Eram conştientǎ cǎ informaţia o stǎpâneam, ceea ce nu reuşisem era sǎ o fixez foarte bine. Într-un final, am luat decizia cǎ merg şi cǎ voi încercǎ sǎ ma concentrez, sǎ dau totul din mine.

Subiectele au fost de sintezǎ, douǎ la numǎr. Tocmai pentru cǎ erau foarte vaste, nu îmi dau seama cât de bine am scris, sau dacǎ am acoperit ce era esenţial. Şi, aşa cum mi s-a mai întâmplat, nu am reuşit sǎ îmi dozez timpul şi subiectul al doilea nu l-am tratat îndeajuns. Imaginaţi-vǎ ce subiect frumos, “Crizele rǎzboiului rece în deceniul al şaptelea”. Spun frumos pentru cǎ din istoria contemporanǎ universalǎ, anii '60 sunt preferaţii mei.

Oricare ar fi rezultatul, sunt încântatǎ cǎ am mers totuşi la examen. Ma simţeam de parcǎ lumea întreagǎ complota împotriva mea, cu toata starea rea de sǎnǎtate. Şi eu, ca un om matur ce sunt, am înfruntat cu feminitate lupta şi am biruit.

Nu vreau mâine examen!

Ce te faci când mâine ai examen şi ţie îţi este atât de rǎu, încât numai ideea de a citi un cuvânt îţi face capul sǎ vîjîie şi mai tare? Când ideea de a sta în pat cu ochii închişi farǎ a te gândi la nimic este atât de îmbietoare? Îţi zici: te duci în restanţǎ. Dar apoi îti aduci aminte cǎ ai mai lasat examene în restanţǎ, şi cǎ nu ai luat notǎ maximǎ tocmai de aia. Studentul restanţier trebuie penalizat, cred unii profesori.

Iei din nou în mâini teancul imens de foi, toate notiţele din tot semestrul şi reîncepi. Cu lumea înainte de 1914- nu face parte din materia de examen dar trebuie sǎ ştii sǎ plasezi în context ceea ce urmeazǎ. Nici Marele Rǎzboi nu se încadreazǎ în grilǎ, dar e aceeaşi poveste.  Şi, atunci când, în final, ajungi la Conferinţa de Pace de la Paris- subiect de examen- realizezi cǎ nu mai rezişti şi ca trebuie sǎ iei o pauzǎ. Chiar dacǎ te mai aşteaptǎ fascismul, nazismul, istoria ţǎrilor europene în perioada interbelicǎ, al doilea rǎzboi mondial, lumea postbelicǎ cu ale sale crize, construcţia europeanǎ etc..

Bine cǎ s-au inventat pastilele, cafeaua şi lumina electricǎ.

Greutǎţile ne fac mai puternici?

Amica mea, Monalisa, tocmai mi-a zis cǎ parcǎ sunt o nihilistǎ. Cǎ am o atitudine care exprimǎ o lehamite de tot şi toate, ca şi cum  am renunţat sǎ mai lupt. 

Eu i-am rǎspuns cǎ e normal. Sunt stresatǎ cǎ Universitatea din Perugia unde merg cu Erasmus nu mi-a dat încǎ niciun semn, cǎ privesc în urmǎ şi îmi pare cǎ n-am nicio realizare care sǎ mǎ determine sǎ simt cǎ am fǎcut ceva util pentru societate. Cǎ sunt într-un moment de cotiturǎ, unde trebuie sǎ hotǎrǎsc ce fac mai departe cu facultatea, cu viaţa mea. Toate adunate, dau o mare de întrebǎri, îndoieli, regrete.

Insǎ sunt conştientǎ cǎ sunt doar nişte pretexte fǎrǎ greutate, menite a-mi justifica lipsa de credinţǎ. Pentru cǎ sunt creştinǎ şi cred cǎ Dumnezeu se implicǎ personal în viaţa mea, ar trebui sǎ ştiu deja cǎ nu trebuie sǎ mǎ îngrijorez sau sǎ renunţ la a mǎ bucura de viaţǎ; cǎ e o mare amǎgire sǎ mǎ las copleşitǎ. 

Deşi momentan nu-mi vine a crede în clişeul care zice cǎ greutǎţile ne fac mai puternici, existǎ totuşi o mare dozǎ de adevǎr. Panǎ am sǎ ajung la acesta, am sǎ mǎ zbat sǎ nu devin o negativistǎ lipsitǎ de credinţǎ.