Aici o palidă (și tremurată) încercare de a surprinde minunățiile din drumul parcurs zilnic.

                                                     Și o mostră din nesfârșitele scări.

Memoriile unei semiperugine (II)

Nu știu de ce, dar când îmi propun să scriu pe blog despre toate minunățiile care mi se întâmplă aici la Perugia, mă lasă tot cheful. Habar nu am de ce se întâmplă astfel. Am eu o teorie care se aplică în mai multe chestii și care ar suna cam în felul următor. O persoană, atunci când se simte bine și toate îi merg de minune nu simte nevoia să împărtășească aceste simțăminte cu ceilalți. Dimpotrivă, nefericirea și experiențele triste declanșează o avalanșă de lamentări, plângeri sau destăinuiri. 

Se pare că exact aceasta se petrece cu mine. Sunt atât de relaxată și de bine-dispusă, tot ceea ce mi se întâmplă în fiecare zi e perfect de minunat încât nu am cuvinte. Despre ce să povestesc? Despre cursurile extraordinar de interesante  (alese de moi, iuhu! normal că sunt interesante!), despre colegii amabili și extrem de zgomotoși (!), or ieșirile din fiecare seară în piazza centrală unde întâlnesc mereu persoane de diferite naționalități, degajate și interesate de socializare?  Ați observat că numai în superlative o țin?

Dar nu am zis  încă nimic   despre cât e de frumos orașul! Colegiul meu este situat în partea istorică, la fel și Universitatea. De aceea, oriunde mergi  poți observa în orice colț urme antice (etrusce și romane), medievale și moderne. Sute de scări care se răsucesc, arcuri înalte deasupra cărora tronează clădiri masive. Piatră peste tot și pizzerii... multe, multe, multe și nemaipomenit de gustoase. Vechiul și noul împreună efectiv mă fascinează!

Știu că tot ce am  încercat să narez aici este haotic, dar iar mă supun principiului fatalității pentru că atunci când vine vorba de Perugia nu pot fi coerentă. Cam acesta e sentimentul de îndragosteală, nu?

V-am zis eu!
 

Memoriile unei semiperugine

Și mi-am zis că voi scrie în fiecare zi despre un eveniment care prețuiește mult pentru mine, deși la scară istorică constituie  o minusculă părticică: experiența de studentă Erasmus la Perugia, în Italia.
 
După cum vezi, nu am urmat întocmai planul  bine pus la punct. Sunt de șase zile mari de când am ajuns și acesta e primul text. Motivele sunt numeroase, dar cel mai important e lipsa internetului. Cum sunt eu căscată, m-am înregistrat de prea multe ori și sistemul s-a blocat.  Acces la internet avea scumpa mea colegă  de cameră și de facultate, dar mi-a părut aproape un sacrilegiu să adun primele impresii pe un laptop străin și așa s-a năruit bună mea intenție. Nici o problemă, totuși.  Experiențele de până acum s-au întipărit ca un fier roșu în ființă mea.

 E pentru prima dată când sunt departe de casă pentru studiu. Statul la cămin e o altă noutate cu care  m-am familiarizat atât de bine și de plăcut   încât acum am dulcea senzație  de casa, dolce casa atunci când mă întorc de la cursuri. Drămuirea banilor de la bursă constituie însă o sursă de stres continuu. Niciodată nu m-am priceput la matematică, poate doar la operațiile cu minus. Prin urmare, suma mea este într-o continuă scădere, cam în genul declinului Imperiului Roman, asta ca să forțez o sintagmă istorică celebră. Cum nu vreau cu niciun preț să apelez la sponsori generoși, de genul membrii familiei, trebuie totuși să încep sa gandesc mai mult  ca Pitagora.

Un alt  mic  inconfort ar fi lipsa bucătăriei... No cucina, no mangiare...  Dețin însă un card cu care pot cumpăra mâncare de la cantină. Acum depinde care locșor de desfătare culinară aleg, pentru că sunt mai multe puncte de interes gastronomic. Astăzi l-am descoperit pe cel mai calitativ și frica mea de a leșina la sala de lectură din cauza hranei proaste a dispărut.  Trecând peste aceste detalii economico-culinare, vreau să declar răspicat și cu toată convingerea că m-am îndrăgostit  iremediabil de Perugia.

Există un aşa numit mit al vârstei de aur care se regăseşte în trecutul îndepărtat şi la care omenirea visează să se întoarcă. Momentan, nu trecutul mă ispiteşte, ci viitorul meu de aur care se apropie cu paşi repezi. Experienţa Erasmus din acest semestru mă aşteaptă cu braţele larg deschise şi eu, la rândul meu, o rog să se grăbească. Până atunci, încerc să mă înarmez cu un bagaj de cunoştinţe care să favorizeze întâlnirea noastră. Minunatul Youtube îşi face din nou datoria. Iată ce video util am găsit.

Cum să nu iubeşti Italia?

Cum m-a invitat Obama la cină

 Iacă aşa aş vrea să mă privească la ipotetica întâlnire...

În prima campanie prezidenţială a actualului preşedinte american, am urmărit destul de atentă desfăşurarea. M-am înscris chiar şi pe site, primind neîncetat mailuri prin care eram anunţată despre tot ce se întâmplă, care începeau cu "Dear Lara..." (da, m-am autentificat cu nume fals!). 

Bineînţeles că la început aceste mesaje mă făceau să mă simt importantă şi sentimentul meu de iubire creştea văzând cu ochii. Bine, exagerez. Doar că mă prosteam în unele discuţii cu amicii, declarându-le cât sunt eu de importantă încât corespondez cu Obama.

 

 Pentru că în State noua campanie începe să ia avânt, mesajele vin din nou şi în număr tot mai mare. Astăzi, de exemplu, am primit un mesaj care m-a făcut să zâmbesc muuuult, intitulat : Lara, can we meet for dinner?.       

 

Ce familie frumoasă!

 Ehehe, când eşti pe messenger şi ţi se semnalizează sonor că tocmai a sosit poşta, din reflez te uiţi, şi când dai peste un text aşa promiţător după titlu, nu ai cum să nu îl citeşti sperând că, printr-o minune, ar pute fi real. A fost real, dar mister President îmi cere să fac o mică donaţie. Numai astfel aş putea fi selectată să ies cu domnia sa. Iată ce încurajator sună finalul scrisorii: Maybe I'll get to thank you în person. Barack. 

Domnule Obama, facă-se ca acel "maybe" să se transforme într-o certeţe şi atunci promit că donez din banii Erasmus, din banii de bursă, fac lobby şi tot ce e necesar! 

Numai să am parte de această onoare!
 
   

Lăsând la o parte spiritul anecdotic al întâmplării, cred că am să încep să urmăresc din nou viaţă politică "americănească".  

Minunăţia de a crede în sine!!!

Nimic nu poate face viaţă mai frumoasă decât încrederea în sine, credinţa că eşti o persoană zdravănă cu un interior bine închegat, strâns bine la toate capetele, pe dinafară şi pe dinăuntru. O capabilă să înfrunte lumea cu capul sus.

 

O fi de vină vârsta tareee înaintată (mă apropii cu paşi repezi de 22 de ani), or fi experienţele vieţii care m-au purtat de multe ori cu zgâlţâieli monstruoase, alteori doar cu un legănat molcom... realitatea e că sunt astăzi o persoană vie, mai vie decât am fost în mulţi, mulţi ani. 

Trează, sunt atentă la tot ce mă înconjoară. Stau la pândă şi totuşi trăiesc, zâmbesc dar şi tac...

Tresalt la orice sunet, privesc  în jur şi trag cu ochiul  la oameni, la viaţă, le urmăresc mişcările.  Lucrurile cotidiene căpătă un farmec aparte  atunci când le surprind în banalitatea lor.

Mă opresc să privesc o pisică care se întinde la soare, îi dau cake şi rămân surprinsă că este interesată de ofranda mea.

 

Urmăresc linia trotuarului atunci când păşesc pe cale, atentă să nu calc strâmb, aşa cum făceam când eram o piticanie şi mă luam la întrecere cu toavarăşii de joacă.

Privesc cerul şi devin fericită, ştiind că Isus este acolo şi mă aşteaptă.

Emoţii, fericire şi tristeţe. Încruntare şi surâs. Redeştepare a copilului, înţelepciune sau simplă bucurie. Toate se împletesc  şi imi fac cadoul unei euforii continue. Rezultat al naturalului gest  de a-mi permite să am încredere în mine şi să trăiesc. 


Eu şi Hristos de o parte... restul pe latura opusă.

 

Minunăţia de a crede în sine!!!

Versetele mele favorite de astăzi + melodie

"Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci Eu n-am venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osîndi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osîndi în ziua de apoi." (Ioan, 12:47-48)

De ce evreii l-au renegat pe Hristos?

De câteva ori, Isus este pe punctul de a fi lovit cu pietre de cei care îl contestau, însă de fiecare data scapă. Într-una din dăţi, El îi apostrofează: pentru ce anume, din ceea ce a făcut, merită să fie tratat astfel?Răspunsul lor este următorul şi îl găsim în  cartea Ioan din Noul Testament, capitolul 10, versetul 33 (traducerea Cornilescu).

 " Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti om, Te faci Dumnezeu".
 

Nikolai Berdiaev (1874-1948), unul din cei mai importanţi teologi ruşi şi un filozof al religiei, propune următoare explicaţie la întrebarea de ce evreii l-au renegat pe Hristos?, şi consider că este în totală concordanţă cu versetul citat:
 

     "Dumnezeu a devenit om- pentru evrei acest lucru reprezintă un sacrilegiu, un atentat la măreţia şi transcendenţa lui Dumnezeu. În vechea conştiinţă evreiască Dumnezeu intervenea tot timpul în viaţă omului, până în amănuntele ei, dar nu se unea, nu se contopea niciodată cu omul, nu lua chip omenesc. Aici apare prăpastia între conştiinţa creştină şi cea iudaică." 

 

Şi că să dovedesc că sunt istoric în formare şi încerc să îmi însuşesc metodologia, dau şi notă critică:  Nikolai Berdiaev, Creştinsim şi antisemitism. Destinul religios al evreităţii, în Vladimir Soloviov, Nikolai Berdiaev, Gheorghi Fedotov, Creştinism şi antisemitism, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.108. 

Cu inima în galop

Suntem atât de amuzanţi în relaţiile cu sexul opus! Pornind de la o discuţie cu un amic, despre efectul pe care îl au unii sau unele asupra creierului nostru prin simpla prezenţă, mi-am amintit de reacţiile mele în faţa unor indivizi pe care îi plăceam mai mult sau mai puţin. Departe de senzaţia de îndrăgosteală, care nu apare tot timpul, există acea stranie senzaţie că ne pierdem total şi că motoraşul care ar trebui să ne ajute tocmai atunci ne lasă baltă complet. Apar bâlbâielile, privirile pierdute, o gestică incontrolabilă şi aşa mai departe... puteţi continua voi lista.
  

De obicei, mie mi se întâmplă "nenorocirea" atunci când  apreciez foarte mult inteligenţa respectivului Cred cu toată tăria că nu este vorba de atracţie fizică neapărat, ci de ceva mai mult,  indefinibil. M-am intimidat în faţa unora de care nu simţeam niciun fel de atracţie fizică, deci nu se pune. Pe moment, când se întâmplă asta, mă urăsc pe mine, pe el şi pe toată situaţia. Mândria mea fireşte că se răzvrăteşte (şi acum mă gândesc oarecum înciudată la cât de mult hrănesc stima de sine a intimidantului). Dupa un timp, însă, râd cu poftă de acele momente pentru că mă găsesc atât de amuzantă, umană şi simpatică. 

Fiecare are în "palmares-ul" sau asemenea nefericiri drăguţe, nu? 

Şi câte au să mai vină!

Lady Cosânziana e în concediu!

Habar n-am cum e la alte fete, dar personal, atunci  când observ că un tip din preajma mea începe să mă privească ca pe Cosânziana,  comportametul meu se schimbă faţă de el. Devin mohorâtă căci nu mai îmi permit zâmbete, nervoasă pe el şi pe situaţie, atentă la micile detalii: cum mă adresez (tonul vocii să fie unul moderat), hainele să fie cât mai banale în aşa fel încât întreaga mea ţinută să nu îi întreţină niciun fel de speranţă. Conversaţiile nu mai pot fi relaxate pentru că mă înfurie privirea afectuoasă din ochii stimabilului, ce simt că îmi constrânge libertatea.

Iraţională,  încep în interiorul meu un întreg proces în care eu sunt inculpatul şi afecţiunea acestuia ia loc în boxa acuzaţilor. Ai flirtat cu el fără să îţi dai seama, sau intenţionat... ţinuta e de vină... i-ai zâmbit prea mult...  ai fost prea deschisă în conversaţii... sunt cele mai frecvente acuzaţii. Supusă, le iau în considerare, promiţând un timp de reflecţie.

Dacă mai renunţ vreodată la propria personalitate  în favoarea altora, mă internez la nebuni.
 

"Nu o anumită societate îmi pare ridicolă, ci omenirea. "

Abia reuşesc să îmi controlez  furia cu greu reţinută.

Privesc în jurul meu şi văd oameni, care nu au habar despre ce vorbesc, că îşi dau cu părerea despre lucruri care îi depăşesc intelectual. Citesc cărţi care sunt peste puterea lor de înţelegere, strecoară câteva citate scoase din context in argumentarile lor semidocte şi apar astfel în cercurile lor de amici drept oameni destepţi. Alţii sunt în funcţii pentru că au ştiut să îşi folosească tupeul şi  pentru că au adoptat o atitudine agresivă. Prin statutul ce şi-l însuşesc influenţează oamenii ignoranţi cu propriul spirit electic. Toţi au ceva în comun: îşi  formează o imagine perfectă şi ţin cu dinţii ca nimic să nu o strice, cu orice preţ.  Sacrifică prieteni, cunoscuţi, familie pe altarul lui Narcis.

Sunt atât de scârbita acum de această situaţie! Aproape că mă determină  să las la o parte fair-play-ul  şi să îi bat cu propriile arme. Ştiu că posed o anumită doză de răutate care m-ar ajuta mult. Dar cred că dacă m-aş lăsa ispitită în acest mod m-aş urî...Şi cu acest sentiment chiar nu aş putea trăi. 

Istorie şi utopie

 În decursul primilor şapte ani din viaţă, ai mei m-au învăţat că atunci când merg în vizită trebuie să stau cuminte, atentă să nu distrug micile avuţii ale gazdelor. Cred că m-am achitat destul de rezonabil faţă de această lege (deşi o uram aşa cum un copil mic poate urî: pătimaş, categoric şi fără nicio urmă de remuşcare), cu câteva excepţii, printre care a domnit şi domneşte, suverană, aceasta: cotrobăitul prin bibliotecă. Nu aveam ce face atunci, la fel se prezintă şi astăzi "problema". Când ochesc rafturile pline vârf cu tot felul de delicatese,  mai ales pe cele cu parfum istoric, mă reped ţintă şi devin o nesupusă la sfaturile părinteşti din vechime. 

Dând din nou dovadă de rebeliune, recent am descoperit o minunăţie de carte în biblioteca unei surori, Istorie şi utopie, scrisă de Emil Cioran. E, de fapt, o cărţulie apărută în două ediţii  la Editura Humanitas, în 1992 şi 2002. Printre picăturile de timp liber (se presupune că sunt babysitter la un nepoţel din marea-mi familie, pe luna august... nu va imaginaţi cât  e de obositor să asişti un copil la activităţile lui zilnice!), am reuşit să citesc primul text, o scrisoare adresată lui Constantin Noica, în 1957, care are ca temă un subiect care mă obsedează, şi anume  eterna antiteza Orient-Occident: Despre două tipuri de societate.   

Aici, marele nostru filozof  îşi exprimă adeziunea la principiul democraţiei şi prezintă propria sa perspectivă a ceea ce înseamnă Occidentul cu adevărat. Trăind în Franta, el este un expatriat  care simte pe viu experienţa occidentală şi de aceea viziunea este realistă, dând dovadă de luciditate fără urme de romatism. Consideră că trăsătura fundamentală a acestei societăţi, toleranţa, este cea mai găunoasă, şi va duce la prăbuşirea sa.

Căutând numai propriul confort, înţeleptindu-se ca un om bătrân, se exprimă printr-o moderaţie care lasă loc extremismelor de care nu ia seama. Ideologiile nu mai sunt reinventate, nu se mai absoarbe nimic din ce e nou. Cu propriile sale cuvinte: "Deşi era de datoria lui  (a Occidentului) să pună comunismul în practică, să-l adapteze la tradiţiile sale, să-l umanizeze, să-l liberalizeze şi apoi să-l propună omenirii, el a cedat Orientului avantajul de a realiza irealizabilul, de a stoarce putere şi prestigiu din cea miai generoasă iluzie modernă. În bătălia ideologică, Occidentul s-a arătat timorat, inofensiv."

Ador aceasta sclipire de umor!

Lăsând la o parte bagajul lingvistic ce musteşte de filozofie şi prin care uneori deviază de la subiect, m-a umit (şocat) replica dată la posibilă afirmaţie a amicului destinatar, cum că "A noastră (adică, societatea românească comunistă de la 1957) nu-i deloc mai grozavă. Ba dimpotrivă.". Cioran este de acord şi considera că problema era tocmai aceasta: " Ne găsim în faţă a două tipuri de societate inacceptabile". Era Orientul comunizat într-o manieră traumatizantă, şi Occidentul lipsit, din imobilism propriu, de utopiile şi idealurile care i-au marcat ascensiunea. 

N-am idee dacă Cioran a fost social democrat, nu ştiu multe (aproape deloc) despre apetenţa sa ideologică ante- Franţa (simpatii legionare?), dar ideea ce reiese din propoziţia primă din citatul mai lung mă intrigă, dar e şi justificată, având în vedere că în acel timp Franţa era cuprinsă de o adevărată febră socialistă. Să pună comunismul în pratică înseamna oare că democraţia trebuia  să înceapă drumul tranzitoriu către un socialism democrat, nu-i aşa? Cu ale mele cunoştinţe minime, altă concluzie nu pot deduce. Oricum, urmează Rusia şi virusul libertăţii, şi poate am să mă dumiresc acolo. 

Metode sigure pentru a-ţi găsi soţie- umor evreiesc

Preferatele mele. Lista originală e în limba italiană.

1. Găseşte o soţie bună (în ACEL sens) şi căsătoreşte-te. (Osea 1:1-3)

2. Cumpără-ţi un teren şi obţine o soţie ca omagiu- Boaz. (Ruth 4:5-10)

3. Fă în aşa fel încât Domnul să îţi creeze o soţie în timp ce dormi (notă: te poate costa scump)- Adam.  

4. Cu toate că nu e nimeni prin preajmă, caută şi vei găsi pe cineva (totul e relativ)- Cain

5. Fă-te rege şi organizează un concurs de frumuseţe- Ahashverosh (Ester 2:3-4)

6. Atunci când vezi una care îţi place, mergi acasă şi spune la părinţi: "Am văzut o femeie, daţi-mi-o." Dacă părinţii tăi obiectează, repetă-le: "Daţi-mi-o. Ea e acea justă."- Samson (Judecători 14:1)
7. Omoară pe cineva şi  ia-i soţia- David. (2 Samuel 11)
  

                         

---

Metodi sperimentati per trovare moglie

1. Trova una bella prigioniera, portala a casa, rasale la testa, tagliale le unghie, e dalle vestiti nuovi. Poi è tua. (Devarim 21:11-13)

2. Trova una buona donna (in QUEL senso) e sposala. (Osea 1:1-3)

3. Trova un uomo con sette figlie, e stupiscilo abbeverandogli il gregge. Mosé (Shemot 2:16-21)

4. Acquista un terreno, e ottieni una moglie come omaggio. Boaz (Ruth 4:5-10)

5. Imbucati a una festa. Quando le donne ballano, prendine una al volo e portatela a casa come moglie. Beniaminiti (Giudici 21:19-25)

6. Fai in modo che il Signore ti crei una moglie mentre dormi (nota: può costare caro). Adamo (Bereshit 2:19-24)

7. Lavora sette anni per avere la mano di una ragazza. Fatti imbrogliare, e prendi quella sbagliata. Poi lavora altri sette anni per quella giusta. 14 anni di ricerca per una moglie. Giacobbe (Bereshit 29:15-30)

8. Taglia i prepuzi di 200 nemici del tuo futuro suocero e ottieni sua figlia. David (I Samuele 18:27)

9. Anche se non c'é nessuno in giro, cerca un po' e troverai qualcuno (tutto è relativo). Caino (Bereshit 4:16-17)

10. Diventa imperatore e organizza un concorso di bellezza. Serse, ossia Ahashverosh. (Ester 2:3-4)

11. Quando vedi una che ti piace, vai a casa e di ai genitori: "Ho visto una donna, datemela" Se i tuoi genitori obiettano, ripeti "Datemela. Lei è quella giusta". Sansone (Giudici 14:1-)

12. Ammazza qualcuno e prendi sua moglie. David (2 Samuel 11)

13. Aspetta che tuo fratello passi a miglior vita e sposa la vedova. Non è solo una buona idea, è obbligatorio. Onan e Boaz.

14. Non essere schizzinoso, supplisci alla qualità con la quantità. Shelomo (1 Re 11:1-3)

Arye L.

Penticostalii italieni

Spuneam că am multe de povestit despre experienţele mele din Torino. Unele nu sunt noi, pentru că de ele am avut parte şi anii trecuţi, ci doar reactualizate. 

Una din aceste experienţe cu impact profund este reprezentată de contactul cu biserica penticostală italiană şi, implicit, cu credincioşii ce o compun.

Este remarcabil modul de închinare, total diferit de cel din bisericile româneşti evanghelice.

Am să va dau un exemplu, exemplul predicatorului, prin comparaţie.

Surprinzător, aici numai pastorul predică, exceptând momentele când sunt invitaţi alţi pastori sau misionari. Consider că această este calea cea mai corectă pentru a vesti Evanghelia. Pentru că  puţini sunt bărbaţii predestinaţi pentru acest tip de slujire, este necesar că ei să cunoască chemarea şi să primească "undă verde" de sus. Dacă aceştia împlinesc planul lui Dumnezeu, devenind slujitori ai Cuvantului, "hrană spirituală"  devine cu adevărat spirituală, venită prin Duhul Sfânt. 

Dimpotrivă, atunci când se merge pe principiul că oricine poate vesti Cuvântul, foarte uşor se cade în erezie. De aceea avem de multe ori  în bisericile  româneşti auditoriul  complet plictisit şi absent la spusele celui din faţă, care nu cunoaşte nici Scriptura, dar nici locul pe care ar trebui să îl aibă în Trupul lui Hristos.  Sau se propagă învăţături având ca fundament, ca sursă primară, opere teologice, filozofie, sau chiar istorie. Intelectuale, abundă în informaţii interesante dar, din păcate, nu ajută aproape deloc la apropierea reală de Dumnezeu. 

De cealaltă parte, mesajul celui care este cu adevărat "chemat" este simplu dar în acelaşi timp profund (un paradox pe care nu îl pot explica în mod raţional).

Bazat în totalitate pe Scriptură, conţine învăţături care întăresc credinţa celor care ascultă.

Am revenit!

Absenta mea de pe blog, din ultimele doua saptamani, are o explicatie solida: incerc sa ma reacomodez cu prezenta zilnica a celor doisprezece frati si surori ce ii am. Adaugati la cifra de 12 inca 7 cumnati si cumnate, plus 7 nepotei si nepotele, faceti totalul, si astfel scuza mea poate aparea mai credibila.

Acestia si acestea traiesc cu totii in Torino, si, avand in vedere ca eu imi duc traiul cotidian in Iasi,  pe tot parcursul anului, vacantele le petrec in Italia. Pentru o persoana care traieste o perioada de aproximativ zece luni ca unica fiica, poate deveni extrem de dificil sa accepte, dintr-o data, in spatiul intim, prezenta a atator apropiati.

Chiar in acest moment, cand scriu pe blog, ascult Waka Waka cu volumul la maxim, pentru ca ai mei nepoti si ale mele nepotele trebuie sa isi dovedeasca abilitatile de dansatori specializati pe ritmuri tribale. Bineinteles ca,  din timp in timp, ma striga, fiecare, si eu trebuie, in postura de mare critic, sa ii felicit pentru demonstratii.

Facand abstractie de acest proces prin care tocmai trec, Torino mi se pare la fel de familiar ca ultima data cand l-am vazut. Nativii ma impresioneaza, in continuare, prin atitudinea relaxata si, mai ales, prin politetea afisata atunci cand ti se adreseaza.
Am inca multe sa va spun dar, din nou, "noua" mea familie ma impiedica: tocmai s-au adunat in camera in care ma aflu pentru a urmari video-ul de la cea mai recenta nunta din familie.

Pe curand!

P.S. Nu m-am dumirit inca cum sta treaba cu  diacriticile pe noul laptop, deci de acesta data am ciuntit limba romana. Iertare...!:)