Unei fete nu îi trebuie
mult ca să fie fericită. Pune-i în brațe un tort de ciocolată, chipsuri și
Cola, așeaz-o ca pe o prințesă pe un pat imens și las-o singură. Nu uita, însă,
să îi așezi cuminte cărțile pe noptieră, revista preferată Vanity Fair pe pernă
și deschide-i laptopul. Setează volumul muzicii, care nu trebuie să fie nici
prea tare, nici prea încet. Pleacă tiptil din cameră, pentru că în atmosfera
creată deja te-a uitat. E în lumea ei, lumea ei preferată, unde, dacă vrea,
închide ochii și devine președinta Statelor Unite; sau ia revista în mâini și
citește despre experiențele unor oameni celebri sau simpli; deschide cartea și
se găsește dintr-o dată în atmosfera zilelor reîntoarcerii lui Napoleon în
Franța. Stendhal o poartă în Parma pe negândite. Proverbele lui Solomon îi fac
cu ochiul și îi provoacă mintea la meditație. Leneșă, deschide televizorul și
râde de accentul italienilor când vorbesc engleza. Asta o face să uite de
propriul ei accent, cu un pronunțat iz rusesc. Încearcă apoi să scrie un roman,
dar nu știe cum să înceapă. A scris vreo două pagini, s-a crezut importantă cât
le-a scris, însă când le-a recitit a luat-o somnul. Atât erau de previzibile
replicile personajelor!
Acum se gândește că îi
este dor și își amintește că este româncă. Numai în limba română există dor, ca
să denumească acea stare a inimii. Se răzgândește. Nu îi este dor, este
melancolică. Dar de ce? față de ce? cum? Nu știe, dă din umeri și râde iar. Cui
îi pasă?
Se ridică din pat și se
uită pe fereastră, de unde vede munții. Munții îi plac. Da, munții sunt
maiestoși și îi oferă un sentiment de siguranță pentru că emană stabilitate.
Sunt acolo, neclintiți, se ridică în înălțime pe nesimțite, nepăsători la ceea
ce se întamplă în jurul lor. E locașul zeilor, în cele mai multe mitologii. Și Isus, Domnul creștin,
pleca de multe ori pe munte, unde se ruga. Acolo era aproape de Tatăl. Le-a și
zis ucenicilor Săi că, dacă ar avea credință cât un grăunte de muștar, ar spune
muntelui să se mute și muntele s-ar clinti din loc. Ea nu a văzut un grăunte de
muștar, presupune că e verde și mic. Dar nu are nevoie să vadă munți dându-se
la o parte din loc, mai degrabă ea i-ar cere Lui să îi binecuvinteze familia cu
mai multă iubire, credință. Să stea munții la locul lor și să nu își piardă
reputația de titani. Brazii să rămână veșnic verzi și zăpada să cadă în fiecare
iarnă. Dar familia ei trebuie să se schimbe. Amicii și amicele ei trebuie să se
dea la o parte și să lase ca Domnul să le conducă viața. Cunoscuții ei,
persoanele care au cunoscut-o temporar au nevoie de El. Ea se roagă. Se roagă,
se roagă, se roagă. Astfel, uită de sine și se dăruiește omenirii, schimbă
lumea prin rugăciune. Acolo, pe genunchi, conspiră împreună cu cerul. În
șoaptă, ca să nu o audă nimeni. Conspiratorii se tem să nu fie descoperiți, de
aceea sunt tot timpul vigilenți.
Nu i-a văzut niciodată
în persoană pe colaboratorii ei. Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt
spirite și ea este om. Este formată din spirit, e adevărat, dar este carne
momentan. Trupul ei este muritor, este țărână. Ochii văd lucrurile din
cameră, scrisul negru din Biblie este vizibil, dar este limitată. Nu poate
vedea dincolo, nu Îi poate vedea. Deși ar vrea. Vai, cum ar mai vrea să îi
vadă! Măcar pe Domnul ei Isus. Să vină la ea cum a venit la Toma
Necredinciosul, să îi întindă mâinile și să I le ia și să I le sărute. Ca
Maria, sora lui Lazăr cel înviat din morți din Evanghelii, să șeadă jos la
picioarele Lui și să îi spele picioarele cu lacrimi de bucurie, de
adorație. Dar ea, spre deosebire de acel Necredincios, i-ar spune curajoasă că
nu are nevoie de dovezi, că Îl crede pe cuvânt. De ce să pipăie mâinile Lui?
Să stea ascuns și o mie de ani! Ea știe ce cunoaște și de aceea, acum, în
camera goală, își demonstrează curajul și declară șoptit că Domnul ei este viu.
Își amintește apoi că a
mâncat prea mult din tort și iar o să aibă dureri de stomac. Brooke Fraser
cântă în duet o melodie lentă și nu are chef să asculte ceva așa lent acum.
Caută în playlist și găsește melodia perfectă, pe ritmurile căreia poate dansa.
Habar nu are cum să danseze, nu a luat cursuri de dans și nici în cluburi nu a
călcat vreodată. Dar ce contează? Ea dansează în fața Domnului ei și este
sigură că El este fericit. E sigură că El stă și o privește zâmbind. De fapt,
cerul întreg o privește și se bucură împrună cu ea. Îi salută, conștientă de
comuniune. Nu își face griji, când va fi în cer sigur va fi mai grațioasă,
pentru că a citit în Biblie că va avea un corp nemuritor, ca al îngerilor.
Ia o gură de apă și se
hotărăște să se întoarcă la romanul ei proaspăt. A citit în revista de pe pernă
despre o doamnă care a scris o o carte celebră în patru ani, în timpul de
dimineață când mergea la muncă. Asta a ambiționat-o. Sigur poate și ea! Și,
spre deosebire de doamna, are mult timp liber. Nu are soț care să o bată la
cap, nici copii care să o țină trează noaptea. Ceea ce posedă, însă, este
tinerețea și un suflet purificat de Domnul ei. Acum, că a lăsat păcatul, nu
există nimic care să o consume negativ. Numai dragoste. Dragoste de viață,
dragoste de oameni, dragoste față de fiecare moment. Pentru că nu mai trăiește
ea, ci Hristos trăiește în ea. Sigur că poate! Poate totul în Hristos, care o
întărește!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu