Am descoperit întâmplător mini-seria Idiotul, ecranizare după superbul roman al lui Dostoievski. Mai jos am pus primul episod, atât cât mi-am permis să vizionez in perioada de sesiune. Restul deliciului, după.
De obicei, când îmi place o melodie o ascult câteva săptamâni în șir până ajunge sa mă plictisească teribil. Ceea ce nu-i valabil cu această capodoperă, minune a muzicii creștine contemporane.
Nu am săînţeleg niciodată de ce o fată, când își vede iubitul căîși lasă ochii să se "scurgă" după o alta, devine rea cu fata respectivă. În loc să devină furioasă pe nesimţit.
Nu am săînţeleg niciodată de ce fetele tind să fie prietenoase cu baieţii și le acceptă toate idioţeniile, în același timp devenind pisici cu gheare kilometrice cu celelalte fete, egale în manifestările de idioţenie.
Nu am săînţeleg niciodată această tendinţă de a fi geloase pe o fată care arată mai bine, care se îmbracă mai frumos, or care are capacităţi intelectuale mai ridicate.
Nu am săînţeleg niciodată de ce într-un grup, când se vorbește laudativ despre o anume ea, celelalte scapă automat deprecieri, jigniri.
Nu am săînţeleg vreodată această lipsă de solidaritate feminină.
Ceea ce înteleg e că urmașele Evei se întrec în a oferii lumii masculine o imagine cât mai deformată despre propriul univers. Şi că, făcând asta, automat se autodepreciazăși oferă un motiv în plus de discriminare.
La
vârsta de douăzeci și unu de ani, în State, ești considerat destul de înţelept
și raţional încât ţi se permite să cumperi băutură alcoolică. Nu știu care e
justificarea exactă, eu intuiesc că are
legătură cu partea morală a problemei.
Cert e
că trebuie să aștepți împlinirea acestei grandioase vârste pentru a te
"ferici", legal, într-o orgie bahică. Şi americanii sunt destul de
stricți, mai corect ar fi, foarte stricți cu cei care încalcă interdicția.
Fetele lui Bush au pățit-o și li s-a aplicat același tratament de
pedeapsǎ ca muritorilor de rând.
La
noi, românul, al cărui suflet se află permanent într-o strânsă relaţie de frăţietate
cu natura, îşi poate permite această plăcere mai devreme cu trei ani. Că cei
mai mulţi se iniţiază și mai devreme, știe toată lumea (inclusiv nenii
polițiști și tantile vânzătoare care nu iau nicio măsură).
Eu am
douăzeci și unu de ani, deci pot trage oricând o fugă în State să mă (ne)fericesc bând. Din (ne)fericire trăiesc în Romania și,
de asemenea, nu simt nevoia unor astfel de (ne)plăceri. Ce e de apreciat cu adevǎrat
la vârsta asta, însă, e sentimentul că îmi place de mine.
Nu ma refer însă
la aprecierea fizică, nici la apariția unor sentimente de grandomanie, iar cult
al personalității nu îmi construiesc.
Îmi place de mine în sensul că încep să mă
simt "așezată" în interior, că sunt, în mare, o persoană matură.
Capabilă să ințeleagă mai mult, sa simtǎ mai puțin și sǎ aleagǎ mai bine.
E ca
și cum pânǎ acum am fost într-un proces intens de contrucție-reconstructie și
în final începe sa îmi placǎ cum aratǎ "clǎdirea".
Ştiu
cǎ întotdeauna va fi ceva de reparat, fixat, schimbat dar sunt conștientǎ
cǎ
schela a fost bine construitǎ și asta îmi da o senzație de bine interior.
Acolo
unde vǎd frumuseţe, ma minunez. Mai puţin frumosul (nu vreau sǎ folosesc
cuvântul urâţenie, așa ceva nu existǎ la nicio fapturǎ de pe Terra) încerc sǎ-l
retuşez și acolo unde chiar nu mai pot face nimic, accept și mǎ multumesc cu
puțin.
Aceastǎ
siguranțǎ mǎ determinǎ sǎ mǎ raportez mai "maturicește" la tot ce mǎ înconjoarǎ.
Se spune că în 2012 lumea se sfârşeste. Vestea asta mă mâhnea foarte tare pentru că nu mai aveam timp să îmi dau licenţa. Îngrijorarea mea a luat sfârşit prin atenţia unui amic mărinimos. Prin nu ştiu ce pile, mi-a acordat diploma de Inginer în Istorie, cu ştampilă, semnătură oficială cu tot.
De acum, pot zice liniştită: vino, anule 2012!
P.S. Se pare c-am luat-o înaintea profilor mei. Titlul de INGINER în ISTORIE nu are niciunul.
Astăzi m-am simţit americancă. Liderul nostru de cor a venit cu propunerea, preluată de la americani, să colindăm în Mall altfel decât în formula tradiţională de cor grupat într-o parte a sălii.
De data aceasta am ales să formăm mici grupuri şi să ne răsfirăm pe la mese. Vocea întâi la dreapta sălii, altistele în stânga, tenorii la mijloc iar
başii (ultimii veniţi) lângă lift şi în ipostaza de nehotărâţi dacă să intre sau nu. Trebuia să pozăm în oamenii dornici de KFC, mâncare mongoleză etc.
După aproximativ douăzeci de minute, cât ne-a luat să ne aşezăm cum trebuie, am început "reprezentaţia" cu colindul "O noapte sfântă binecuvântată" (melodia din video de mai jos). Prima strofă fiind solo, ne-am ridicat cu toţii abia la refen.
N-am reuşit să surprind foarte bine atmosfera din sală, dar am observat câteva feţe surprinse din public, şi emoţia unora din cor ( inclusiv eu fiind emoţionatăşi puţin nesigură de non-conformismul nostru).
Modul acesta deosebit de a colinda măîncântă... mi-ar plăcea sămai repetăm experienţa. Oricum, indiferent de "tactică", e o fericire întotdeauna să cânt despre naşterea Domnului.
În desfăşurarea sa istorică, umanitatea a conservat în mentalitatea colectivă ideea că sacralitatea reprezintă, fara niciun dubiu, una din fundamentele regalităţii. Omul devenit rege apare astfel ca mandatarul divin pentru a stabili legătura dintre zei şi oameni, intercesor între supraomenesc şi omenesc.
Aşadar, funcţia regală este sacră prin definiţie şi cel care o deţine devine preot cu valenţe sfinte. În dubla sa ipostază, de rege şi sacerdot, i se rezervă un întreg ceremonial al puterii, cel de sorgine orientală (cel puţin) incluzând practica proşternării şi cea de oferire a ofrandelor.
În creştinism, naşterea copilului Isus, salvatorul a cărui apariţie fusese proorocită de profeţii evrei împacă lumea cu sine. Contopirea celor două naturi, umană şi divină împlineşte aşteptarile umanitatii ca preotul şi regele, sacrul şi profanul să fuzioneze în imaginar şi să capete unicitate. Regalitatea Sa este eternă şi nu mai poate fi revocată căci El provine din cer (nu mai este un muritor). Spre deosebire de universul necreştin, unde regele poate fi deposedat de însemnele regale şi decăzut din drepturi. Or Hristos e rege al regilor pe vecie.
Comportamentul magilor se înscrie în aceeaşi tradiţie orientală, de închinare şi oferire de ofrande, daruri. Acest act al proşternării este interpretabil ca semnificaţie. L-au recunoscut ca Dumnezeul Unic întrupat, sau I s-au proşternut ca unui rege sacru, nu există surse care să confirme una din variante. Cert e că steaua ce îi călăuzise pe magi era percepută atunci ca semnul naşterii unui copil rege.
Incep sa cred ca baietii care aprecieza inteligenta unei fete reprezinta o farama minuscula din procentajul masculin al planetei. Sau ca tipii care par mai deschisi, mai putin orgoliosi, privesc ingaduitor si cu simpatie ideile destepte, insa cu o masura. Cand acestea sunt peste puterea lor de intelegere, se simt amenintati in atotputernicia lor si reactioneaza.
Adopta o atitudine de genul: esti mica, copila si imatura or, daca nu gasesc nicio fisura in logica argumentatiei, se leaga de chestii insignifiante, ca greseli gramaticale, cuvinte scapate incorect in context etc. Si ce-i absolut groaznic, unii fac pe-a Don Juan ca doar, na, trebuie sa dovedeasca superioritatea lor genetica de vanatori (daca de altceva nu sunt capabili).
Nu neg ca si baietii intre ei sunt teribili cand lupta pentru putere (elixirul masculin prin excelenta). Dar cred ca isi acorda reciproc prezumtia de inteligenta si cand adversaul se dovedeste intr-adevar de calibru , manifesta respect. Ceea ce nu aplica si in relatiile cu fetele.
Se poate sa exagerez. Ceea ce am scris e rezultatul direct a atitudinii puternicilor cu care am intrat in contact in ultima perioada de timp .
Parca au vorbit intre ei sa ma trateze de undeva de sus tare (sa fie de pe Marte?).
Povestirile biblice de la Scoala Duminicala si ulterior lecturarea propriu-zisa a Vechiului Testament mi-au sadit admiratia fata de evrei, iremediabil si irevocabil. S-a creat o legatura cumva mistica, care, cred eu, nu va putea fi rupta indiferent de cum arata poporul evreu contemporan.
Oricare ar fi planurile lor malefice (sunt ironica), nu pot trece cu vederea faptul esential ca religia crestina s-a nascut in mijlocul lor. Sau ca Biblia este o carte scrisa de evrei (realitatea ca numerosi crestini uita si se declara antisemiti pe fata e trista...trista si dureroasa).
Recent am avut posibilitatea sa studiez mai mult istoria lor, mai mult insemnand text extra-biblic. Din cate am observat, exista trei moduri de raportare in literatura de specialitate.
Cercetarea istorica care se vrea a fi obiectiva si stiintifica (unde sesizezi uneori urme de pozitii pro si contra), literatura pro-evreiasca unde in mod fatis evreii sunt prezentati ca ingeri si toti ceilalti sunt orice in afara de asta, si in final, eu o numesc literatura "subterana", acel tip de carte care cauta chestiile ascunse, gen teoria complotului evreiesc de dominatie a lumii (interesant e ca aici am gasit anumite informatii mai putin ortodoxe despre iudaism pe care din pacate, nu le-am descoperit in celelalte doua).
Oricum, sunt tone de opere istorice pe acest subiect, (numarul lor spune ceva despre importanta sa, si nu cred ca toate cartile au fost finantate de evrei, o aburditate!).
Am avut parte si de numeroase discutii care m-au facut sa imi dau seama (din nou) cat de dezbatuta e inca problema poporului iudeu. De la dreptul lor istoric de a avea statul propriu pana la acuzatii de deicid, vrajitorie, sau obsesia omului fata de camatarul (explotatorul evreu), toate te ametesc si te fac sa iti doresti sa existe o unica explicatie. Sa se termine cu toate animozitatile, simpatiile etc.
Cum e imposibil, m-am multumit sa strang material pentru referat si sa las pe altii sa isi dea cu parerea despre cat e de bun sau rau acest popor.
Citesc azi ca in Moldova, la 1832, taranii erau impartiti in fruntasi, mijlocasi si codasi. Rad caci mi-aduc aminte cum in clasele primare, doamna mea invatatoare, ca sa evidentieze copii intelighenti, folosea aceeasi clasificare.
Silitorii stateau in primele banci, deasupra carora trona cate un cartonas cu numele pompos de "Banca fruntasilor". Mijlocasii si codasii, mai putin semeti, urmau in clasament, si la asezarea in banci. Mintea mea de copil simtea ca-i ceva in neregula; o catalogam drept comunista pe doamna.
Adulta din mine considera astazi ca era tare urata tactica pedagogica. Ma si fascineaza putin, prin grotescul ei . "Uratenia" a durat trei ani numai.Tare greu trebuie sa fi fost, insa, pentru satenii secolului nouasprezece. La ei a durat ceva mai mult.
De doua lucruri sunt sigura astazi. Primul, ca refuz limitarea libertatii religioase care s-a manifestat in intreaga desfasurare istorica a medievalitatii. In al doilea rand, nu inghit relativismul contemporan al credintelor religioase, purtat in numele tolerantei.
Faptul ca "ma leg" de conceptia medievala si de cea actuala pare putin ciudat, caci stim ca cele doua conceptii se difera irevocabil prin insemnatatea ce o da, fiecare, ideilor religioase.
Evul Mediu social, politic, stiintific etc. este impregnat de mentalitatea crestina. Contemporaneitatea limiteaza strict religiosul in sfera spatiului privat (consecinta a modernitatii).
Dar cred ca ambele exprima doua extreme, asupra celei dintai avand o intelegere destul de concisa. Asupra celeilalte inca incerc sa gasesc un raspuns viabil (sunt total de acord cu secularizarea, ce vreau eu e sa aflu cum sa ma raportez la ce voi descrie in ultima parte a expunerii).
Mi s-a intamplat sa afirm ca prefer gandirea crestina medievala, cu toate superstitiile ce o insoteau, amalgamului de credinte derizorii, reintoarcerii la credinte pagane (gen inchinarea la Mama Natura), incercarii ecumenice ce relativizeaza, astazi, trairea spirituala autentica. Imi facusem eu portretul ideal al omului religios care, desi incult si fara posibilitatea de a apela la Sursa, credea in Dumnezeu. I se inchina intr-o forma primitiva, asa cum putea, si in functie de capacitatea-i intelectuala. Desi ii era cenzurata experienta divina (ma refer, mai ales, la Inchizitie).
Dar e doar un tablou romantic care spune ce ar fi trebuit sa fie. Insa omul medieval nu putea, cenzurat fiind, sa aiba o relatie directa cu Dumnezeul crestin. Era ghidat de datini stramosesti sub forma crestina, caci fondul ramanea in continuare unul barbar si primitiv. Si aici ma refer atat la crestinismul apusean, cat si la corespondentul sau rasaritean.
Contemporaneitatea religioasa se prezinta sub forma unui pluralism ametitor, dat al libertatii religioase depline (bineinteles, raportandu-ma la Europa si cele doua Americi) .
Traind intr-o astfel de societate, am invatat ca toleranta trebuie sa ma caracterizeze. Apartenenta la o confesiune crestina
minoritara in Romania cred ca a intarit acest spirit al acceptarii
"celuilalt", avand in vedere ca eu insami sunt tolerata de majoritate.
Asadar, respect toate formele de inchinare si
crez. Chiar daca nu le accept personal si refuz sa le percep ca o alta
Cale de a accede la Divinitate.
Pana aici am enuntat doua stari de fapt: nu am nicio
problema sa recunosc diversitatea religioasa, si consider ca Adevarul
s-a revelat prin Unul.
Nedumerita sunt insa de ceva. Acceptarea diversitatii nu implica automat un grad de relativizare, recunoscand ca toate religiile sunt bune, indiferent de ceea ce exprima?
Sau mai sunt oare toleranta atunci cand cred ca nu exista Purgatoriu, ca Mahomed nu are dreptate cand
afirma ca Isus a fost un simplu profet, sau ca rugaciunea catre
sfinti nu ma zideste spiritual? Caci eman un exclusivism evident in ceea ce priveste adevarul credintelor .
Imi pare ca exista o contradictie pe aici, dar imi scapa.
...
Nu vreau ca perceptia mea despre Dumnezeul Bibliei sa fie redusa la valorile comune regasite in cele trei religii monoteistee. Care, dupa cum spunea un domn, Roger Arnaldez, ar duce la un
"umanism iudeo-islamo-crestin".
"Mie nu imi place proful Y pentru ca foloseste un limbaj intortocheat si nu il inteleg. La seminarii mi-e greu sa ii urmaresc expunerea. Cred ca ar trebui sa foloseasca un limbaj comun."
Cum va suna? Simtiti ca va roade ceva pe creier? N-ati inteles? Sa reformulez, poate ca n-am fost coerenta.
Studentul X considera ca profesorul Y trebuie sa se exprime intr-o limba romana simpla, cand explica studentilor la seminar. Fara neologisme, fara fraze lungi care necesita o atentie sporita.
Mie imi place proful Y.
Imi place limbajul lui intortocheat, caci un intelectual trebuie sa se exprime intortocheat. Nu degeaba exista vorba aceea in popor, ca invatatii vorbesc o limba de neinteles si discuta chestii pasaresti.
La seminarii profesorul nu-i obligat sa iti explice lectia ca in liceu. Pune mana pe o carte, ia-ti cateva notite si ai sa vezi apoi ca idelile profului nu-s chiar atat de chinezesti.
Ce cuvant nu intelegi, noteaza-l. Sau cere-i sa il mai repete o data (exista riscul sa il scrii gresit pentru ca il auzi pentru prima data). Profesorii nu-s deranjati de intrebari. Mergi frumos acasa si cauti in DEX. Vei deveni mai destept pe zi ce trece.
Stie cineva cine e personajul?:)
Personal, eu ador sa merg la facultate, sa stau cu coatele pe banca si sa ascult un prof, o profa care a citit sute de carti, a fisat o sumedenie si a invatat "o groaza". Ador sa urmaresc logica expunerii, incercand sa observ cam unde ar veni pusa virgula, sau sa ma intreb pana unde merge proful cu paralelismul. Dupa ce tace, am atat de multe intrebari dar ma fac mica-mica. Ma intimideaza bagajul lor de cunostinte
P.S. Daca in mediul universitar profesorului i se cere sa vorbeasca ca in fata unor elevi de la gimnaziu, de ce mai numim universitatea institutie de invatamant superior?
Recent, am frunzarit cartea lui Alexandre Dumas, "Ludovic al XIV-lea si secolul sau".
Pe la inceput, gasiti acolo niste detalii interesante cu privire la iubirea ducelui de Buckingham fata de Ana de Austria, sotia regelui Ludovic al XIII-lea. Pentru a-i fi in preajma, indragostitul recurgea la diferite deghizari. Se prezenta acesteia ba ca gradinar, ghicitor, ori rege oriental, sau chiar ca servitor.
Dumas: "Astazi suntem foarte departe de acele iubiri cavaleresti care n-aveau adesea drept rasplata, pentru niste sacrificii uriase, decat o privire sau un cuvant; pe atunci femeile erau iubite ca niste regine, iar reginele ca niste divinitati".
Imi pare mie sau putem citi la Dumas o nostalgie fata de cum se iubea la 1624? Ca de pierderea sentimentului de iubire cavaleresc vorbeste deslusit.
Daca "astazi-ul" lui insemna anul 1850, sunt curioasa ce ar fi scris in 2010.
Mi s-a intamplat sa afirm ca prefer gandirea crestina medievala, cu toate superstitiile ce o insoteau, amalgamului de credinte derizorii, reintoarcerii la credinte pagane (gen inchinarea la Mama Natura), incercarii ecumenice ce relativizeaza, astazi, trairea spirituala autentica. Imi facusem eu portretul ideal al omului religios care, desi incult si fara posibilitatea de a apela la Sursa, credea in Dumnezeu. I se inchina intr-o forma primitiva, asa cum putea, si in functie de capacitatea-i intelectuala. Desi ii era cenzurata experienta divina (ma refer, mai ales, la Inchizitie).
Contemporaneitatea religioasa se prezinta sub forma unui pluralism ametitor, dat al libertatii religioase depline (bineinteles, raportandu-ma la Europa si cele doua Americi) .
Nedumerita sunt insa de ceva. Acceptarea diversitatii nu implica automat un grad de relativizare, recunoscand ca toate religiile sunt bune, indiferent de ceea ce exprima?
