Cine s-ar fi gândit că adolescenta nonconformistă, cu o predilecție înnăscută spre a sfida autoritatea, asta ca să parafrazez profeția făcută de scumpa profesoară de istorie din gimnaziu: Laura, ai să pierzi mult în viață din cauza personalității inflexibile, va ajunge la rându-i să stea în locul infamiei, la catedră!
Uite că viața ne rezervă surprize și am ajuns să trăiesc și trei experiențe extraordinare, adică trei lecții (cifra de basm) în cadrul cărora am dorit să fiu tot ceea ce aș fi vrut să fie profa ideală când eram de vârsta lor: respectuoasă, fermă dar prietenoasă și deschisă la discuții critice, cu o capacitate de a antrena toți elevii să participe, și mai presus de toate, dispusă să ofere tuturor prezumția de inteligență.
N-am reușit să fiu perfectă, dar mi-a lipsit doar un strop până acolo! Hihi! Înainte de fiecare lecție mi-am repetat în minte cele de mai sus și, înarmată cu bună-dispoziție, zâmbet și atitudine pozitivă, am ținut piept hoardelor de până la treizeci de mici bombe de energie.
Nu am fost dezamăgită, deoarece au răspuns cu un feed-back foarte bun, primind etichete de cea mai faină profă de până acum, dacă ar fi toate profesoarele așa!, când mai veniți să ne predați? (m-am simțit tare bătrână și l-am corectat imediat pe imprudentul cu: poți să îmi zici pe nume).
În ciuda sentimentului de euforie ce a urmat acestor laude, a rămas o fărâmă de luciditate care să mă tempereze, spunându-mi că dacă aș fi profa lor permanentă aceste manifestări s-ar diminua odată cu primele teste.
Oricum, de acum înainte am să sar ca o tigroaică la colegii și colegele care îi desconsideră pe elevii de astăzi, făcându-i inculți, nereceptivi la efortul lor de a preda, proști de-a dreptul. Nu este adevărat! Problema reală se află la profesorul care inițiază tot procesul, depinde cât de bine stăpânește materia în așa fel încât să îi ducă pe elevi acolo unde trebuie.
Căci, în ceea ce mă privește, am rămas efectiv șocată de inteligența și prospețimea lor intelectuală. Deoarece nu sunt obișnuiți să fie învățați să gândească, la începutul orei erau rigizi dar pe măsură ce se obișnuiau cu tehnica mea din aproape în aproape (maieutica, sau arta moșitului a lui Socrate), îmi răspundeau prompt și corect, adresându-mi chiar întrebări care mă puneau oarecum în dificultate.
 |
| aplauze fotografului! |
De exemplu, predam la clasa a VI-a Reforma și Contrareforma și o fetiță mi se adresează: de la ce vine denumirea de iezuit, de la Isus? Noroc de cunoștințele mele de italiană, cu ajutorul cărora am reușit să îi răspund afirmativ (Isus-Gesù-iezuiți-gesuiti). Sincer, nu am ridicat niciodată această problemă, și am rămas puțin în aer când am auzit. Mi-am revenit și i-am spus că vreau să construim răspunsul împreună, ceea ce am și făcut.
Nu mai spun de cât de multă nevoie de încurajare au acești copii! Odată ce le-ai mulțumit pentru răspuns, sau când i-ai rugat, sau când i-ai lăudat și i-ai făcut să se vadă inteligenți, demonstrează în sfârșit că sunt niște ființe dotate cu rațiune și sunt dispuși să participe.
Dacă România vrea oameni competenți, stăpâni pe ceea ce fac, este nevoie ca educația din școală să insiste pe aceste aspecte și să lase la o parte rigiditatea și falsa superioritate și infailibilitate a profesorului ca deținător al adevărului absolut.
Se presupune că
la capătul unei experiențe trebuie să simt regret, melancolie, o apăsare care
să marcheze momentul rupturii. E în firea umană să idealizeze trecutul, mai
ales când se confruntă cu un viitor nesigur.
De unde răsăre
această idee care spune că trebuie să căutăm originalitatea atât în activități,
cât și în simțire? De ce banalul, obișnuitul este stigmatizat și este pus la
colț, de ce simplitatea, care este de o frumusețe divină, se confundă cu
perioativul simplist, prin ce transformare a minții suntem astăzi obligați la o
trăire de aparență? 
Cine s-ar fi gândit că adolescenta nonconformistă, cu o predilecție înnăscută spre a sfida autoritatea, asta ca să parafrazez profeția făcută de scumpa profesoară de istorie din gimnaziu: Laura, ai să pierzi mult în viață din cauza personalității inflexibile, va ajunge la rându-i să stea în locul infamiei, la catedră! 
