There is power in the Name of Jesus

O istorie a umanității

Privește în jur cu o nemăsurată frică, reflectată în ochii imenși și goi. Din dreapta sa se aude un sunet sinistru. Pentru o ființă umană obișnuită, acel zgomot nu ar fi fost perceptibil. Dar ea nu este normală. Banalul, cotidianul etern al umanității este prea strâmt, o limitează și de aceea se zbate. Se răsucește, zvârcolindu-se pe pavamentul rece la poalele stâncii. Aceasta este maniera în care a ajuns aici. Zvârcolindu-se, deși mișcările bruște o răneau și brațele fără putere îi atârnau pe lângă corpul devenit dintr-o dată prea greu.

Încearcă să se oprească, ca să deslușească sunetul. Închide ochii, însă ploapele, obișnuite cu cenușiul dimprejur refuză să se abandoneze beznei care urmează să cadă ca o cortină. Să o îngroape în negrul tăios al pierderii defintive. Cât are ochii deschiși, mai speră, de aceea îi redeschide repede. Vino-ți în fire! Ridică-te, ridică-ți ființa! Se uită speriată, în dreapta și stânga. Cine i-a vorbit? Vocea. Vocea era... era altfel. Nu era sinistră. Nu, de fapt nu fusese niciun glas, nicio chemare. Devine conștientă din nou doar de zgomotul din dreapta. Da, precis într-acolo trebuia să se îndrepte.

Năucită, fără să știe ce face, își ia frumoasele palme din noroiul dens și le șterge de pantaloni. Pantalonii cu o culoare nedefinită fuseseră odată albi, călcați frumos și cu miros de levănțică. Sunetul straniu se aude din nou, nu vrea să se mai gândească acum la straie. Începe din nou lungul drum al coborârii, mai jos, mai adânc, însoțită fiind de sunetul care îi provoca o stare de agonie continuă. Caută, și ceea ce aude îi ghidează întreaga ființă. Dar este obosită, ah, cât este de rece aici. Răceala din atmosferă pare că i se lipește de corp, îi pătrunde în păr, o sărută pe gât și se îndreaptă spre inimă. Aceasta tresaltă într-un ritm amețitor, conștientă de  înaintare.

Pipăie-ți chipul, aude.Repede, ascultă și își duce palmele pe față, pe care o acoperă. Încetișor, își plimbă degetele peste ochii care și acum sunt deschiși, peste nas, peste gură. Se oprește, se răsucește înainte și înapoi. Pare cuprinsă de o neliniște nouă. Cute adânci sapă șanțuri pe frunte. Ochii, ochii par că au propria viață pentru că încep să arunce priviri peste tot. Degetele continuă explorarea cu o înfrigurare crescândă, pe măsură ce amintirile propriului chip ies din uitare.

Iat-o! E ea, și e prințesă! Părul îi cade în valuri pe umeri și se învârte în cerc, râzând spre soare. Partenerul ei de joacă este un chip frumos, matur și o privește cu o tandrețe de nedescris. Dar nu reușește să își amintească cine este. Treptat, puterile o lasă și se lasă din nou o ceață adâncă peste ființa sa.

Se prăbușește, picioarele  o trădează și nu o mai susțin. Și atunci, cu un ultim efort suspină un Nume. De fapt, strigă fără voce, e mai degrabă eul interior. E un geamăt surd al propriei existențe terfelite, abandonate. Începe să simtă o prezență, un susur blând se aude, o învăluie ca o manta. Deschide ochii și se miră că privește totul de la înălțime, parcă s-ar afla într-un leagăn, ca cel din vremurile copilăriei. Se răsucește și nu rămâne surprinsă că Îl vede pe El. Este în brațele Sale și dintr-dată cunoaște că totul este în regulă acum. Îi observă trăsăturile cunoscute, iar ochii... ochii i se adresează fără cuvinte. Acolo citește totul. Cum a părăsit casa, pentru ca să cunoască lumea. Să experimenteze. Să afle. Să simtă. Și El, El a lăsat ceilați frați și celelalte surori, plecând în căutarea ei, știind că afară este doar durere. A coborât adânc, dinspre munte spre vale. A călători mult și a trebuit să sufere ca să o găsească, dar iată, sunt din nou împreună și El nu o va mai lăsa să plece.

Ei îi curg șuvoaie de lacrimi pe obraji. Regret, rușine, dar mai presus de toate... pace, bucurie, liniște se împletesc în ea, o copleșesc. Își ascunde capul pe umerii Lui și închide ochii, pentru că acum nu îi mai este frică de întunericul de dincolo. Cu El este puternică. Închide ochii și cade într-un somn profund, așa cum numai cei mici știu să facă. Pentru că se simt protejați, iubiți și iertați. Exact cum se simte ea acum în brațele Mântuitorului ei.

O minunăție

Trilogia "Stăpânul inelelor" face parte din lucrurile care, nevoită fiind să mă refugiez pe o insulă, ar face parte în mod obligatoriu din listă. Cred că muzică sublimă care a fost produsă special pentru film își adjudecă o mare parte din merit.

Iată ce am descoperit.

Enjoy!

Isaia capitolul 12, răspunsul Lui pentru mine

Nu înțeleg dragostea Lui Dumnezeu... cum de, după ce am păcătut și l-am ofensat cu neacultarea mea, El îmi spune următoarele:

În ziua aceea vei zice: „Te laud, Doamne, căci ai fost supărat pe mine, dar mânia Ta s-a potolit, şi m-ai mângâiat! Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit.”

Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii şi veţi zice în ziua aceea: „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul!Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel.”

Nu înțeleg iubirea Lui, dar sunt recunoscătoare, cu intensitatea mulțumirii unui copil mic față de mama îngăduitoare. Nu Îl înțeleg, dar Îl implor să rămână astfel în continuare.
Numai eu să mă schimb și să fiu mai puternică în fața păcatului!!!

I did it, I did it, I did it!!!

Sunt fericită că am reușit să suțin, în final, teza de licență.

Sunt fericită că un profesor pe care îl admir enorm pentru pregătirea intelectuală și pentru deschiderea pe care o manifestă față de cunoaștere, m-a felicitat și mi-a spus că l-am surprins plăcut prin maturitatea analizei, prin consistența și nota personală pe care am adus-o unui subiect extrem de dificil, prin faptul că stăpânesc un limbaj de specialitate.

Sunt fericită că același profesor a afirmat că am o reală înclinație spre istorie culturală și spre istoria ideilor. Astfel, mi-a întărit decizia deja luată de a mă specializa în această direcție.

Am realizat că posed un spirit critic neobișnuit pentru vârsta mea, și pe care vreau să îl valorific la maxim de acum înainte. De asemenea, am aflat că stăpânirea metodologiei, deși este partea cea mai aridă, este fundamentală pentru un istoric.

Sunt fericită că am învățat încă o dată să mă stăpânesc și să nu răspund atunci când am fost neîndreptățită.

Mulțumesc Domnului meu pentru tot!

Licențîîîîîîîîî.... brrr!

Este posibil ca după ce ai muncit frenetic la teza de licență, după ce ți s-a limpezit mintea și ți-ai dat seama, în sfârșit, de  tipul de istorie preferat și care ți se potrivește cel mai bine pentru viitoarea cercetare la master, după ce profesorul coordonator nu crede că ai scris tu teza, pentru că este o analiză prea profundă pentru vârsta ta, și îți spune că ai fost prea îndrăzneață, dar că, totuși, a ieșit un text destul de frumușel, până la urmă,  după toate astea, este posibil să mai ai cam o zi până la susținere și să te cuprindă o indiferență și un plictis enorm?

Momentan, creierul meu mă refuză și îmi spune un nu enervant ori de câte ori apelez la ajutorul său ca să ma concentrez și să îmi fac prezentarea. Îmi spune, impertinentul, că nu mai are importanță susținerea, de vreme ce lucrarea e scrisă bine mersi. Cică, oricum originalitatea  nu va fi apeciată, astfel nu are rost să mă mai zbat.

Eu tac, pentru că el e creierul și până nu ajung să îl conving de contrariul spuselor sale, e stăpân. Mai îndrăznesc să arunc o privire pe manuscris, mai subliniez câte ceva și apoi devin din nou ascultătoare și mă întorc la revizionarea secvențelor preferate din ecranizările cărților autoarei Jean Austin.

Tot el spune că până mâine la ora opt dimineața mai este timp.

Eu tac din nou, dar de data asta tac și fac.

Baruch Adonai

Unele au nevoie de liniște deplină ca să se concentreze la scris. Mintea mea, în schimb, accelerează spre viteza maximă numai atunci când aude ceva frumos.

Mi-am găsit melodia care să o mulțumească. Pe ea, mintea.



Iubesc vocea lui, ritmul, instrumentele, versurile, dansul...O splendoare!

P.S

Paul Wilbur este un cântăreț american care încearcă prin muzica sa să obțină o reconciliere între tradiția iudaică și cea creștină.

Autosugestie, credință, eu-l și Dumnezeu

Tot aud printre creștini că trebuie să folosim autosugestia ca să ne meargă bine. Cică gândirea pozitivă este ca un balsam pentru suflet.  Eu nu sunt de acord.

1.      Nu este biblică.

2.      Filozofia gândirii pozitive cu tot tacâmul este importată de la religiile orientale.

3.      Autosugestia exclude credința că ajutorul vine de la Dumnezeu și pune în schimb eu-l în centru. Ex.: eu voi face, eu voi  reuși etc..

Vă dau două exemple:

- Lara, ai să reușești să îți stăpânești emoțiile la examen. Esti puternică, deșteaptă și ai să poți.

-Lara, adu-ți aminte că ești fiică de Dumnezeu. Tu ți-ai făcut partea și ai învățat, Dumnezeu va face restul.

Diferențe? Observă cineva? Pai da, la primul exemplu sunt o egocentrică. La cel de-al doilea, sunt eu cu Dumnezeu. Asta mă păzește de păreri măgulitoare față de sine și îmi întărește credința.

Orice lucru în care îl excludem pe Dumnezeu are consecințe dăunătoare pe termen lung. Am învățat asta din experiență.

Definiția credinței din Biblie. Evrei, capitolul 11, versetul 1: Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.

Autosugestia conform DEX.  Influențare a propriei conștiințe sau comportări prin reprezentări sau idei care capătă caracter predominant.

Lead me to the cross

Tocmai am aflat cum poate amărăciunea să îți afecteze rațiunea și să te determine să devii imprudent. Este timpul să îi spun la revedere și să las loc speranței care face inima să se bucure și zambetul să apară.

Scrierea științifică la Cambridge

Marxismul nu a fost subiect de examen, dar a avut legătură cu istoricismul lui Popper, deci am folosit o idee de la domnul Alan Macfarlane.

Pentru cei care se zbat în chinurile scrierii licenței, am găsit că experiența lui poate ajuta. Păcat că nu am găsit video mai devreme.

Karl Marx la Cambridge

Dacă la examenul de mâine de istoriografie voi avea ca subiect marxismul, sper că îl voi impresiona pe prof scriind câteva din ideile expuse în această prezentare.

Cu adevărat, inteligența unui om se măsoară după maniera în care poate explica lucruri complicate în limbaj simplu.

O mostră, aici.

Ziua Absolventului și a Absolventei

Cred că am supărat-o pe amica mea de confesiune ortodoxă când am dezaprobat intervenția preoților ortodoxi și catolici în ceremonia din fața Primăriei, cu prilejul sărbătoririi absolvenților și absolventelor de la cele cinci universități de stat din Iași. Însă nu am facut-o din cauza apartenenței mele la o confesiune minoritară care nu a fost reprezentată, ci pentru că nu suport ca Dumnezeu să devină instrument politic! Consider că într-un stat de drept manifestările religioase trebuie să se desfășoare în privat, așa cum este scris în Constituție. Se cunoaște incomparabila influență pe care o exercită sentimentul religios în viața unei comunități, iar asocierea unei mari mulțimi cu diverse convingeri cu un discurs religios poate provoca recții negative, care mai degrabă ar trebui evitate.

 Mai jos, câteva imagini. M-am simțit extraordinar, și evenimentul de astăzi m-a determinat să iau decizia să particip totuși la cursul festiv.

 A, încă o chestie. De ce se numește Ziua Absolventului??? Să fie clar, nu sunt bărbat , deci sunt o absolventă, și așa ar fi trebuit să fie adăugat pe tricoul frumos pe care l-am primit!!!

proba dezaprobării

Planuri, planuri, planuuuuuuuri!!!

Tocmai am aflat de la un super prof. de istoria artei, de la Universitatea dinTorino, că am luat decizia cea mai bună să studiez acolo pentru că sunt niște profi foarte bine pregătiți în istorie. Și că pot apela la ajutorul dumnealui pentru orice problemă pe care o voi întâmpina.

Ceea ce semăna la început ca un salt în neant prin credință, începe să prindă contur.

Mai am trei examene de dat și o licență de susținut, dar eu încep să îmi fac planuri entuziaste pentru noua viață. Printre primele lucruri de care trebuie să mă ocup sunt perfecționarea limbii italiene și învățarea limbii franceze. Cu italiana nu îmi fac probleme, pentru căefectiv o iubesc. Franceza, însă, nu mă atrage în niciun fel, dar n-am încotro... fără franceză, istoria modernă nu poate fi studiată. De aceea, încep să mă obișnuiesc cu sunetul, apelând la pasiunea mea pentru desene animate. Habar n-am ce spune puștiul ăsta, dar mi-e tare simpatic.

Finalul studiilor, între trecut și viitor

Se presupune că la capătul unei experiențe trebuie să simt regret, melancolie, o apăsare care să marcheze momentul rupturii. E în firea umană să idealizeze trecutul, mai ales când se confruntă cu un viitor nesigur.

Am avut ieri ultimul curs  și nu simt decât un sentiment de eliberare și de ușurare. Trei ani din viața mea mi-au trecut prin fața ochilor minții, la capătul cărora spun  o rugăciune de mulțumire Tatălui meu, care m-a încurajat chiar atunci când eram pe punctul de a renunța. Îi mulțumesc că m-a făcut mai puternică prin fiecare palmă primită, învățându-mă smerenia și iubirea față de oamenii ostili. Mi-a facilitat întâlnirea cu persoane, puține, ce-i drept, dar  cu atât mai importante, care mi-au arătat ca există români respectuoși și dornici de schimbare prin abandonarea non-valorilor unei societăți închise și suspicioase la diversitate.

Cu toate acestea, rugăciunea mea de mulțumire se îndreaptă, mai ales, spre viitor, în sensul că îmi exprim recunoștința anticipat că va fi cu mine în noua experiență pe care trebuie să o trec, hopul renunțării la statusul de cetățean cu drepturi al unui stat și îmbrățișarea unui statut de studentă străină. Perspectiva nu mă sperie, pentru că prefer discriminarea în mijlocul unui popor adoptiv, decât în sânul poporului de care mă leagă totuși o legătură afectivă prin limba împărtășită și origine.

Însă, am două motive de regret: primul, că nu am studiat mai mult, lăsându-ma influențată de lipsa de dezinteres și de respect din partea celor cu autoritate (într-adevăr, atunci când nu primesc stimulii și provocarea necesară, și doza legitimă de prețuire, devin o mare leneșă), și că nu am reușit, prin puterea exemplului, să îndrept pe cei cu care am intrat în contact spre Dragostea Lui Isus. Împletite, știu că înclină balanța spre neajunsuri. Cum din greșeli învățăm, nu mă descurajez. Între timp m-am mai maturizat, intelectual și spiritual, deci viitorul se anunță bine.

Sunt ca o pasăre care așteaptă să fie eliberată după un timp de antrenament în care a învațat ceea ce dorește Stăpânul. Ce va ieși, va ieși. Mă abandonez complet în voia Sa.

Succes tuturor care se află în situația de a finaliza studiile universitare de licență! Nu vă speriați de viitor, Dumnezeu este deja acolo!

Nevoia de banalitate

De unde răsăre această idee care spune că trebuie să căutăm originalitatea atât în activități, cât și în simțire? De ce banalul, obișnuitul este stigmatizat și este pus la colț, de ce simplitatea, care este de o frumusețe divină, se confundă cu perioativul simplist, prin ce transformare a minții suntem astăzi obligați la o trăire de aparență?

Ni se cere originalitate la locul de muncă, la facultate atunci când studenta de la istorie, deși pasionată de un subiect deja cercetat de alți deștepți înaintea ei, este silită să aleagă o temă fără pic de relevanță, dar necesară sub imperiul aceleiași originalități, suntem constrânși să ne transformăm în mari inovatori chiar și în relațiile cu apropiații, să purtăm măști așa de mult timp încât ne pierdem adevărata față sau nu mai avem discernământ să o distingem. În numele atotputernicei nevoi de originalitate trebuie să ne schimonosim sufletele.

Eu iubesc banalul, obișnuitul.  Iubesc să fiu eu însămi tot timpul, chiar dacă acest lucru deranjează uneori și atrage priviri enervate, ador să rămân credincioasă relațiilor construite cu oameni care merită banalitatea mea. Consider că, atunci când omul încearcă să fie altceva decât unicul sau unica care este, se pierde sinceritatea aceea proaspătă de copil și se deschide calea către hidoșenie și ciopârțire sufletească, iar efectul străduinței de a fi altfel este tocmai reversul medaliei.

Trăim într-un timp al vitezei și al nebuniei, în care o artistă ca Lady Gaga este formator de opinie, dar haideți să ne amintim că a fi simplu este o calitate extraordinară. Simplitatea emană sinceritate și nimic nu e mai plăcut decât un chip sincer și senin, o prezență care să aducă bucurie și pace.