Despre evrei și nu numai

Pentru ca cineva sǎ fie considerat altfel, trebuie sǎ se deosebeascǎ prin ceva anume. Ar putea foarte bine face asta prin vestimentație, de exemplu. Începând sǎ citesc texte din secolul al nouǎsprezecelea  despre evrei și scrise de evrei, n-am fost surprinsǎ sǎ constat cǎ portul deosebit al acestora era sursǎ de respingere și de izolare. 

De exemplu, Iuliu Barasch* afirma într-un articol din  1854 cǎ vestimentația distinctǎ a evreilor ar fi unul din motivele antipatiei  românilor fațǎ de o minoritate ce își permitea sǎ adopte "un port deosebit de acel al majoriǎții în sânul cǎruia trǎiește". 

Astǎzi, când se vorbește despre antisemitism, sau în fine, despre o antipatie existentǎ la nivelul societǎții românești fațǎ de evreitate, invocarea în exces a acestui argument l-a transformat în clișeu.

Devine evident cǎ o comunitate introvertitǎ ca cea româneascǎ din secolul al nouǎsprezecelea reacționezǎ dubios fațǎ de o violare a firescului mundan. Lumea noastrǎ, mai mult în mediul rural și mai puțin în urbanitate era refractarǎ la schimbare. Şi din perspectiva aceasta poate fi pusǎ problema înapoierii culturale românești fațǎ de Occidentul mai deschis la nou.

 

Preluând distincția ce o opereazǎ Iuliu Barasch referitor la tipul de îmbrǎcǎminte evreiesc (multicolor oriental și negru polonez), îmi dau seama cǎ înapoierea culturalǎ nu era doar o chestiune ce ținea strict de populația româneascǎ majoritarǎ. 

Absența unei culturi proprii era resimțitǎ  și de minoritatea evreiasca stabilitǎ aici de câteva secole. Tocmai de aceea, când a luat contact cu evreii care încep sa emigreze masiv din Polonia și Galiția (provincie din Imperiul Austriac), post 1829, adoptǎ portul noilor-veniți, haine lungi negre. 

Şi renunțǎ la veștmintele lungi orientale, multicolore, asemǎnator cu ceea ce obișnuiau sǎ poarte românii, sub influența turceascǎ. Explicația pierderii specificului local într-o perioadǎ scurtǎ de timp este pusǎ tocmai pe seama unei lipse de culturǎ a evreilor autohtoni, a unei "lenevii spirituale".  

Observǎm așadar nu neaparat o lipsǎ în materie de “modǎ”:) ci o tendințǎ de a renunța foarte ușor la anumite specificitǎți locale. Pentru români, ca și pentru evrei, era necesarǎ. Prǎpastia apare odatǎ cu orientarea spre modele culturale diferite: occidental, în spețǎ francez pentru primii și central-european pentru evrei.

Am tot auzit de la profesori cǎ un istoric autentic nu trebuie sǎ formuleze enunțuri de genul  "Dacǎ s-ar fi intamplat așa...altfel ar fi fost". Dar asta nu mǎ oprește ca aici pe blog sǎ mǎ întreb...dacǎ evreimea româneascǎ a secolului al nouăsprezecelea ar fi recurs la același model cultural ca cel al românimii, ar fi fost ea mai puțin supusǎ oprobriului public?

*Iuliu Barasch a trǎit între 1815 și 1863. A publicat studii etno-culturale și de istorie referitoare la evreii din România.

Zoe, fii bărbată!

Mi se pare o ciudăţenie ca un individ să imi sărute mana, când fac cunostinţă cu el. Poate sunt eu o sălbatică, dar gestul ăsta mi se pare declasat deja. 

Ma gândeam... dacă "pupatul" ar mai fi o practică curentă, cum e salutul...cât de deranjant ar fi să dau mâna "la pupat" în fiecare zi, la zecile de colegi de la facultate?:D

Prefer așa.

Când am un eșec simt cum mă prăbușesc și mă tot învart în spirală spre fundul prăpastiei, ca Alice alunecând spre o altă lume. Fără niciun punct de sprijin, nimic de care să mă agăţ.

Şi  deși încerc să iau căderea ca o formă de smerire a firii mele mândre, din care să învăţ câte ceva...sentimentul de furie faţă de sine împletit cu frustrare persistă.

Thank you!

Mi-am petrecut mai bine de o oră vizionând clipuri pe youtube cu soldaţi americani întâmpinaţi cu aplauze, când se întorc acasă din Irak.
Ştiu că sunt polemici dacă razboiul e just sau injust, sau că răspândirea valorilor democratice e doar un pretext pentru cauza reală, economică. Nu-s specialist în relaţii internaţionale, să mă prind cum stă treaba exact. N-am încă o opinie clară

Dar ce știu e că admir spiritul patriotic american. Așa idioţi cum îi văd mulţi români (pe ce se bazează, habar n-am), americanii își cunosc propria istorie și își proslăvesc eroii din trecut. Sau pe cei de astăzi. Până și acei care sunt împotriva războiului manifestă respect faţă de ideea  în sine, a sacrificiului pentru patrie, pentru  valorile ce o definesc.

Ce mă opreste să dau dovadă de același spirit? Totul...de la chestii mari, ca inexistenţa  valorilor naţionale, până la...mâncarea tradiţională.:D

Am zic... mâncare?!... Mi-e poftă de un Big Mac Menu!!!

 

Se zice cǎ pentru a fi fericit trebuie sǎ ai un motiv anume. Mai rar aud cǎ se poate sǎ fii  pur și simplu. Tocmai o fericire de asta,  nemotivatǎ,  trǎiesc eu  de câteva zile. E o stare de beatitudine pe care nu  mi-o pot explica. Şi care vreau sǎ mǎ ținǎ o veșnicie... :)

Nimic nou

Previzibilul existenţei umane îmi apare uneori destul de deprimant, prin repetarea la  nesfârșit a ciclului naștere-viaţǎ-moarte și a experiențelor ce îl compun.  

Pentru cǎ, la urma urmei, nu mǎ diferențiez cu nimic de omul care a trǎit acum cinci sute de ani, care a  zâmbit, s-a mâniat or a iubit în același tipar comportamental ce mǎ definește, ca ființǎ umanǎ.
La fel, imperii s-au clǎdit și s-au nǎruit, eroi individuali sau colectivi și-au jucat partea de rol, oameni simpli și-au țesut  istorii de care nu își mai aduce nimeni aminte...

E o succesiune a firescului care își gǎsește bine sintetizatǎ esenţa în   expresia "Toți oamenii sunt muritori", a Simonei de Beauvoir. Comun-ul repetitiv e prezent și în spusele Eclesiastului, care afirma:

“Ce a fost, va mai fi, și ce s-a fǎcut , se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacǎ este vreun lucru despre care s-ar putea spune: “Iatǎ ceva nou!” de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastrǎ”. 

Da, toate acestea pot fi frustrante, parcǎ mǎ limiteazǎ și îmi refuzǎ dreptul la spontaneitatea trǎirii. Insǎ, dacǎ “sondez” mai adânc,  ajung la concluzia cǎ tocmai existența acestui determinism oferǎ umanitǎții șansa sǎ fie una.
Sǎ formeze un tot care împletește simțǎmintele și experiențele omului roman, ale umanistului sau ale informaticianului contemporan. Liant ce leagǎ oamenii din timpuri istorice distincte. Nimic nu-mi pare mai fascinant, nu-i așa, decât sǎ știu cǎ o tânǎrǎ de acum cinci veacuri a simțit aceleași emoții în fața unei situații oarecare,ca cele pe care eu tocmai le experimentez.