Cum își va ținea tânăra curată Cărarea?

Este bine pentru om să poarte un jug în tinereța lui. Să stea singur și să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz; să-și umple gura cu țărînă, și să nu-și peardă nădejdea; să dea obrazul celui ce-l lovește, și să se sature de ocări.

Ferice de omul, pe care-l pedepsești Tu, Doamne, și pe care-l înveți din Legea Ta.

Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvîntul Tău. Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orînduirile Tale.

(Plângerile lui Ieremia 3:27-30; Psalmii 94:12, 119:67, 71)

Piatra filozofală a Carolinei

Schiller despre căsătoria lui Herder cu soția Caroline:

"În general, despre protipendada spirituală de aici îți ajung întotdeauna la ureche niște aberații. Herder și nevasta lui trăiesc într-o izolare egoistă și formează împreună un fel de doime din care este exclus orice fiu de pământean.

Dar pentru că amândoi sunt mândri, amândoi violenți, se întâmplă ca uneori aceste divinități să se ciocnească una de cealaltă.

Când au intrat așadar în conflict, atunci fiecare se instalează separat la etajul său, și bilețelele circulă pe scări în sus și în jos, până când, în sfârșit, soția se hotărăște să intre în camera soțului ei, unde, reproducând un pasaj din scrierile lui, îi spune: "Cine a scris un asemenea lucru trebuie să fie un zeu căruia nimeni nu-i poate purta pică". Atunci, Herder, învins, îi cade de gât, și sfada se termină."

Cât de drăguț îmi sună!!!

Imaginați-vă că Herder era un tip credincios (fusese pastor) și geniu!!!

Eu zic că doamna Caroline a găsit piatra filozofală în domnul Herder.

Despre Biblie

Cum se poate adora Dumnezeu dacă nu se cunoaște Cine e, care este caracterul Său sau ce fel de închinare Îi face plăcere? Creștinii nu sunt atenienii care adorau un Dumnezeu necunoscut. Trebuie să cunoaștem pe Dumnezeu pentru a-L putea adora; și e Biblia care ne spune cine este Acest Dumnezeu.

Cum facem, apoi, să credem sau să ne încredem în Dumnezeu dacă nu cunoaștem promisiunile Sale? Credința nu este sinonim cu superstiția, sau cu naivitatea. Credința e o încredere rațională, pentru că se sprijină pe promisiunile Lui Dumnezeu și pe caracterul Lui Dumnezeu care le-a făcut. Fără promisiuni, credința noastră devine apatică și moare, dar, tocmai, promisiunile Lui Dumnezeu se găsesc în Biblie.

Cum putem, în final, să ne supunem Lui Dumnezeu, dacă nu cunoaștem voința Sa și poruncile Sale? Supunerea creștină nu este o supunere oarbă, ci conștientă și iubitoare. Dumnezeu, de fapt, a dat în Biblie porunci, și a demonstrat că nu sunt grele.

Așadar, concludem că fără revelație, adorarea nu este posibilă; fără promisiunile Lui Dumnezeu, credința este imposibilă; fără porunci, e imposibilă supunerea. Drept consecință, fără Biblie, ucenicia este imposibilă. (...)

(John Stott, La Bibbia: libro per oggi)

Trebuie, așadar, să ne prezentăm în fiecare zi înaintea Bibliei așteptând să primim de la El.

Dumnezeul care mă iubește

Când păcătuiesc, împreună cu golul în stomac și cu greța fizică ce o simt, mă copleșește gândul acesta: ai înșelat încrederea Singurului care nu te-a dezamăgit.

Sunt om și am fost dezamagită de alți oameni. La rândul meu, am înșelat încrederea altor semeni.

Isus Hristos nu m-a lăsat niciodată singură. Chiar și când ajunsesem să  îi spun că eu cred în El, dar să mă lase în pace, El a rămas alături și mi-a pregătit binecuvântări care m-au ajutat să mă ridic și să reiau lupta.

Isus Hristos este Prietenul meu cel mai Bun.

Și l-am înșelat, i-am înșelat încrederea. M-am uitat în ochii Lui și nu mi-a păsat că ceea ce fac este ostilitate față de El. El a așteptat  ca eu să îmi exprim ostilitatea, și, totuși, după ce mi-am dat seama de grozăvia făcută, mi-a spus că încă mă iubește. Că are încredere în mine, că vrea ca eu să mă întorc la El. Să îi vorbesc. Să mă mărturisesc. Și că mă va însoți pe drumul înapoi acasă.

Am acceptat cu inima pustiită. Cu inima sfărâmată pentru că L-am rănit. Conștientă de har. Copleșită. Tristă, dar cu speranță în suflet. Liberă din nou.

Acesta este Hristosul meu. Un Dumnezeu al milei și al iubirii.

Vreau să Îl slujesc toată viața.

Amintiri din copilărie

Obișnuiesc de câteva săptămâni să vizitez câte un muzeu din Iași în fiecare duminică după-amiază.

Astăzi am mers la Bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Țicău. Nu o mai vizitasem din clasele primare, din cadrul unei mini-excursii cu clasa.

 A fost un sentiment ciudat să mă reîntorc după acest timp și să redescoper muzeul si împrejurimile unde mai obișnuiam să mă joc, casa mea nefiind foarte departe de locul cu pricina. Îmi aduc aminte ca am participat și la un concurs cu desene pe asfalt, în cinstea comemorării autorului.

M-am întristat pentru că fântâna din fața casei nu mai are cumpănă! Eram atât de impresionată când eram micuță de acea cumpănă semeață! Unde a dispărut oare?

Mai jos, câteva poze. Consider că, dacă ar fi alb-negru, unele ar părea din secolul XIX. Același aer oriental, exotic ce emană din descrierile străinilor care au povestit despre orașul Iași s-a păstrat.

Bojdeuca!!!

Bordei din cartierul Țicău. Parol că e din secolul XIX!

Bojdeuca văzută din spate.

Una din ulițe.

Muzeul lui Mihai Codreanu, unde mă ascundeam când jucam de-a-v-ați ascunselea cu ceilalți copii din cartier.

. Restaurantul  lui Creangă și al lui  Eminescu. Și o Coca rece. Pariez că cei doi ar fi fost înnebuniți după acest elixir!

Ce îți distrage atenția, îți distruge intenția.

Cum ești cu apropiații?

Îmi place să cred că sunt o persoană deschisă, și prin asta mă refer la capacitatea mea de a accepta orice ciudățenie din partea celor cu care interacționez. Singura condiție e să fiu lăsată în pace, să fiu eu.. chiar dacă nu știu exact să mă definesc.

Sâmbătă, la întâlnirea cu tinerii de la biserică, identitatea a fost principalul subiect de dezbatere. Am ajuns la concluzia că, pe lângă identitatea juridică (cetățean român), socială (soră, iubită, prietenă etc.), cea mai importantă este identitatea noastră spirituală de fii, fiice de Dumnezeu.

Sunt, deci, româncă, soră, fiică și prietenă. Sunt fiică de Dumnezeu. Aparent, eu-l meu este destul de bine conturat, dându-mi o anumită stare de confort psihic.

Problema intervine nu atunci când întâmpin ostilitate și drepturile mele sunt călcate în picioare: la ghișeele unde funcționarii publici, care sunt plătiți și din impozitele luate de la părinții mei!, mă servesc de parcă aș fi o servitoare de demult și nu o clientă; la universitatea a căror reprezentanți au o atitudine de zei ai științei; în autobuse; în manifestările misogine din biserică;  în România, ce-i drept. Nu, mi-am dezvoltat un sistem imunitar foarte puternic și greu îmi mai ies din țăndări.

Problema intervine atunci când oamenii pe care îi respect și îi prețuiesc nu acționează așa cum aș fi vrut eu.

Nu mă refer la manifestări de iubită maniacă, nici măcar nu vorbesc despre relația eu-iubit, ci la toate persoanele care au reușit să îmi câștige admirația. Pentru că îmi pasă de ei, ele, mă implic emoțional și involuntar mă manifest printr-o adevărată intoleranță psihică.

S-ar traduce prin nevoia permanentă de a deține controlul, chiar cu prețul sacrificării libertății celuilalt.  Multă vreme am crezut că este o doză mare de răutate. Aceasta există, însă nevoia  de control este în mare parte răspunzătoare de unele eșecuri relaționale din trecut. Simt nevoia permanent să mă asigur că persoana e la fel ca ieri, și dacă observ o schimbare de atitudine cât de mică intru în alertă.

Nu reușesc să îmi dau seama de ce mă comport astfel. Sunt, într-adevăr o "controlling person", definită prin codependency, narcissism, sociopathic tendencies or just sheer stubbornness sau e în joc doar personalitatea mea puternică? Freud, unde ești?

Răspunsul la frământarea mea este foarte important pentru că pot deveni o persoană mai bună. De aceea, am să apelez tot la Dumnezeu, să mă înțelepțească El. Am un motiv nou de rugăciune.

La mulți ani, femeie!

O lecție frumoasă despre pace socială

Am văzut acum un documentar despre un imam și un pastor penticostal din Nigeria care colaborează pentru ca musulmanii și creștinii să nu mai fie în conflict. Au înființat un centru comun și merg în toată regiunea, făcând conferințe în care susțin conviețuirea pașnică. E vorba de o regiune în care există numeroase tensiuni și conflicte religioase. Imamul arab a afirmat chiar că fostul imam și doi verișori au fost uciși în conflicte. Informația m-a șocat, pentru că eu știam că doar arabii sunt persecutori.

Prima mea mea reacție față de colaborarea celor doi fost sceptică, crezând că este o formă de ecumenism. Un sincretism religios în numele păcii.

Dar aflu că ei nu se închină împreună, ci separat: Dumnezeului creștin și lui Allah. Colaborarea lor este de factură socială, nu religioasă. Vestea bună ce o aduc este aceea că poate exista pace între creștini si musulmani, fara ca aceasta să dăuneze credinței personale diferite.

.

There can be miracles when you belive!