Poveste

Se spune că săracul se obișnuiește mai bine la bogăție, pe când cel avut acceptă extrem de greu lipsurile atunci când apar.
...

 

....
Se zice că o tânără se întorsese în orașul natal de aproximativ o săptămână, de la o minunată experiență Erasmus în Perugia. Era o  săracă care se îmbogățise printr-o experiență culturală extraordinară și care trebuia să își lepede rochia de bal, pantofii de cleștar și atitudinea de prințesă a lumii de basm, și să reînvețe să trăiască ca o săracă.

Fără politețe. Fără zâmbet. Fără amabilitate.
 

Ea se așteptase la ce va regăsi. Încercase să se pregătească psihologic pentru șoc. Îi spuseseră cei care au îmbogățit-o. Își amintea ea însăși, dar vag pentru că se obișnuise cu traiul bun. De aceea primul impact cu vechea lume în care crescuse o derută complet. Priviri tăioase peste tot. Fețe crispate. Lipsuri materiale și lipsuri interioare.

Însă ea se născuse în sărăcie. De aceea nu se descurajă.

Își suflecă mânecile, nu își lasă deoparte rochia pusă inițial la păstrare în camera cea mai luminoasă, strânse din dinți cu o îndârjire pe care nu credea că o posedă și își jură sieși că, deși lumea din jurul ei este necăjită, nu se va lasă influențată. 
 
Că va încerca să fie ea cea care face diferența, împreună cu acei puțini alți bogați.
 

Ce mi'a înveselit ziua de azi.

Se presupune că va trebui să efectuez practică pedagogică la clasele de gimnaziu. Cum sunt în anul III (deja!), această pratică constă în predarea a trei lecții de istorie. Astăzi doar am asistat la lecția susținută de profesoară.
 
 La clasa a V-a se discuta despre epoca lui Alexandru cel Mare. 
 
 Profesoara: Prin ce se remarcă această perioadă? 
 Un copil vine imediat cu un răspuns: De fiecare data când câștiga o bătălie, ridica o biserică!
 Profesoara: Acela este Ștefan cel Mare. Haideți să nu facem confuzii.

Te-ai apropiat și ai zis: "Nu te teme!".

Profesorul A. Rizzacasa. Pare prof de Oxford, nu?
Nu vă puteți  imagina cât de interesante erau cursurile lui!

Tocmai am dat examen la Filosofia della Storia și nu îmi pot exprima in mod inteligibil recunoștința către Dumnezeu pentru că mi-a fost alături la cel mai greu examen. Râd de una singură, cam în stilul Ubermensch-ului lui Nitezsche, cu marea diferență că eu râd împreună cu Domnul nevăzut.


De ce a fost cel mai dificil examen? Păi, încă de la început mi-a cauzat probleme pentru că orarul se suprapunea cu un alt curs, așa încât din două cursuri pe săptămână am putut frecventa doar o dată. Apoi, nu am găsit cărțile pe care trebuia să le pregătesc pentru examen, despre care știam că sunt în număr de două. În urmă cu o săptămână, am reușit să prenotez una singură.

Între paranteze, sistemul italian de evaluare presupune studierea cărților cuprinse în programă, de cele mai multe ori două sau trei. De obicei, se regăsesc lucrările profesorului și ale asistenților, asistentelor. Dificil, având in vedere că examinarea orală înseamnă de fapt o discuție liberă care poate dura între 10 și 30 de minute, timp în care ți de adresează întrebări din lucrările respective fără a avea timp să îți așterni ideile pe ciornă.

Vine timpul în care intru în biroul profesorului care era asistat de co-autoarea lucrării. Prima întrebare: ce cărți ai pregătit? Stupoare, aflu că de fapt era o a treia carte despre care nu aveam habar. Nicio problemă, poate din simpatie pentru situația mea specială de Erasmus, purcede la întrebări. Stupoarea numărul doi: răspunsul se află în cursurile pe care nu le-am citit și greșesc. Profesorul mă corectează și pe parcursul expunerii îmi revin. Vorbesc înflăcărat, ca de obicei, și atunci când limba italiană nu îmi vine ajutor, gesticulez în așa fel încât mă fac înțeleasă.

Aflu că se hotărăsc să mă noteze cu 28, ceea ce ar fi echivalentul notei 9 în țară. De fapt, mă întreabă dacă sunt de acord și, cu o sclipire de geniu, îi rog să îmi mai adreseze o întrebare. Mi-a plăcut mult cursul și vreau să iau 30, spun eu. Care este atitudinea lui Karl Popper față de istoricism? Vorbiți apoi despre postmodernism. Subiectele ultime ale cărții. A mers perfect, mai ales pentru că am ajuns la Emil Cioran și la "Istorie și utopie", pe care eu chiar o citisem în vară! Verdictul final îmi aduce un 30, o discuție degajată despre decizia lui despre nu a mai scrie în limbă română și depre impasul de a face o cercetare istorică asupra lui. Zâmbete, un Grazie și Buona Giornata!

Este meritul meu? Da, intr'o anumită măsură. Am studiat cartea din scoarță în scoarță, cinci zile am meditat asupra ei zi și noapte. Dar știu că adevăratul merit se acordă Domnului meu care mi-a oferit sănătate fizică și intelectuală, putere de a-mi stăpâni stresul. Și sunt absolut sigură că El a influențat decizia profesorului de a-mi acorda a doua șansă.

 "În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, și ai zis: "Nu te teme!".

Naționalistă? Da. Dar depinde de ce tip.

De fiecare data când întâlnesc  un naționalist extremist mă cuprinde o fascinație împletită de teamă. Observ cum pasiunea negativă camuflată sub un calm aparent începe să erupă cu puterea unui fenomen natural hotărât să distrugă totul în cale.

Unii numesc asta fervoare religioasă, au asociat-o cu manifestările produse de trăirile spirituale. Un fel de misticism  presărat cu dogme politice. Pentru că naționalismul este o formă de spiritualitate.

Nu întâmplător sunt interesată de fenomenologia naționalismului sub aspect de concept istoric. Apariția sa, dezvoltarea și punerea în practica politică în spațiul european în general, în spațiul românesc în particular. Naționalism civic, naționalism etnic. 

Naționalismul civic, de influența franceză, este unul rezonabil pentru că apare ca o mișcare populară, a maselor, a colectivității pentru a distruge privilegiile. Reflectă dorință de a deveni o națiune alcătuită din toți cei care își exprimă inclinația spre a deveni cetățeni supuși unui pact social format pe drept și protejat de instituții socio-politice care veghează asupra functionabilitatii contractului. E, în final, reprezentarea conceputului voluntaristic al lui Rousseau.

Naționalismul etnic concepe națiunea ca o comunitate etnico-culturală, presupus omogenă și naturală care prezintă un așa zis spirit național exprimat prin religia comună, prin folclor și prin limba strămoșilor. Importanța limbii este imensă nu doar ca vehicul de comunicare dar și ca un atestat al continuității de neam și al purității etnice. Herder este filozoful german care articulează pentru prima data un astfel de concept. 

Naționalismul românesc a fost unul etnic și încă este.

Dovadă pentru trecut? Atitudinea de respingere față de greci în perioada premergătoare afirmării unui naționalism propriu, unii îl numesc nativism, urmată apoi de  manifestările xenofobe inițial și apoi antisemite din secolele XIX și XX față de evrei. 

Un aspect mai puțin studiat îl reprezintă și situația populației rrom.  Astăzi evreii nu mai reprezintă o amenințare palpabilă, sub aspect demografic, la nivel de mental colectiv da; se vorbește de un antisemitism fără evrei. Dar comunitatea rrom încă există, și în număr ridicat, ceea ce poartă cu sine atitudinea de respingere în masă.  Constituie, pentru mine, justificarea naționalismului etnic contemporan.

Ca persoană care studiază istoria, sau măcar încearcă să o înțeleagă ca astfel să o explice apoi generațiilor de români, îmi exprim îngrijorarea față de numărul extrem de mare de adepți al acestui tip de religie, chiar în rândul colegilor, colegelor de facultate.  Thomas Hobbes sesiza diferența dintre logica în care prevalează rațiunea, și ideologia purtătoare de pasiuni și de judecăți individuale. Numai prima poate să pună în lumina slăbiciunea afirmațiilor ideologice. 

Datul cu părerea, slăbiciune sau dialog constructiv?

Secolul  V. i. Hr. a dat lumii două figuri fundamentale europene: Socrate și Platon. Cetățeni ai polisului liberei dezbateri, al nesfârșitelor discuții purtate de bărbații cetății, spirite alese și a căror singură îndeletnicire era munca intelectuală. Era epoca filozofilor și spațiul istoric al comunității guvernate democratic.

 Acești iubitori de înțelepciune discutau cu privire la toate lucrurile vizibile și invizibile, în speranța  aflării adevărului. Nimeni dintre cetățeni nu era exclus de la discuții. Din mijlocul lor, ca fruct al conversațiilor libere, au apărut germenii  gândirii  științifice moderne.

 De la epoca lor,  gândirea și reflecția a evoluat, discuțiile au căpătat un caracter științific prin dobândirea unei metodologii. De la contrastul medieval dintre fides și ratio aplanat de Toma da’Aquino și continuat de Soclastica până în  zorii modernității, ai creșterii și maturității sale, descoperire continuuă a cunoașterii. Până la postmodernismul  care face loc unei pluralități de adevăruri care nici în lumea antică greaca nu existase, dovedit prin condamnările la moartea  a celor care susțineau adevăruri individiale contrastante cu cele ale colectivității.

 Existența dialecticii, a schimbului de păreri reprezintă baza progresului științific. Flexibilitatea gândirii intelectuale și a recunoașterii limitei proprii și, implicit, a existenței unei alte perspective poartă cunoașterea înainte. 

 Păreriștii trebuie să existe. Păreriștii cu o argumentare solidă sau nu. Important este schimbul de idei care este fecund, contează să existe câteva reguli elementare de dialog și de politețe intelectuală. Mediul academic este locul prin excelență al liberului schimb intelectual.  Universitatea, încă de la originile medievale, preluând de la greci această libertate fecundă, este locul de dezbatere și un laborator de idei.

 Sunt de acord cu păreriștii. Numai prin enunțarea propriei viziuni și prin confruntarea cu a celorlalți, gândirea științifică evoluează, se reevaluează și  contribuie la progresul civilizației umane. 

Această imagine este protestul meu față de abuzurile de evaluare din universități, evaluări rigide care exclud creativitatea și igeniozitatea răspunsului în favoarea unei pretinse pretenții de științificitate.

Clubul dependentelor de Facebook

Bună la toată lumea!

Mă numesc Laura și sunt dependentă  de Facebook.

Astăzi este a doua zi de când mi-am anulat contul. Motivele pentru care am luat această decizie le-am notat exact după operațiunea îndeplinită cu succes, ca să îmi reamintească când nostalgia întoarcerii mă va lovi cu putere.

Iată care sunt:

-petrec prea mult timp: mă privează de momente minunate de relaxare, precum vizionatul unui film vechi și bun, ascultatul muzicii cu ochii închiși, lecturarea unui roman
 
 -e o lume a ipocriziei și a falsității, vreau să fiu o persoană reală și nu una imortalizată în câteva fotografii și caracterizată de ceea ce public
 
 -îmi fură intimitatea
 
 -nu mai am timp de Biblie și de timpul personal

Amiciția se construiește în timp și spațiu real, nu la distanța unui click.  Valabil pentru dependenți: nu vorbesc în numele independenților.