Aici o palidă (și tremurată) încercare de a surprinde minunățiile din drumul parcurs zilnic.

                                                     Și o mostră din nesfârșitele scări.

Memoriile unei semiperugine (II)

Nu știu de ce, dar când îmi propun să scriu pe blog despre toate minunățiile care mi se întâmplă aici la Perugia, mă lasă tot cheful. Habar nu am de ce se întâmplă astfel. Am eu o teorie care se aplică în mai multe chestii și care ar suna cam în felul următor. O persoană, atunci când se simte bine și toate îi merg de minune nu simte nevoia să împărtășească aceste simțăminte cu ceilalți. Dimpotrivă, nefericirea și experiențele triste declanșează o avalanșă de lamentări, plângeri sau destăinuiri. 

Se pare că exact aceasta se petrece cu mine. Sunt atât de relaxată și de bine-dispusă, tot ceea ce mi se întâmplă în fiecare zi e perfect de minunat încât nu am cuvinte. Despre ce să povestesc? Despre cursurile extraordinar de interesante  (alese de moi, iuhu! normal că sunt interesante!), despre colegii amabili și extrem de zgomotoși (!), or ieșirile din fiecare seară în piazza centrală unde întâlnesc mereu persoane de diferite naționalități, degajate și interesate de socializare?  Ați observat că numai în superlative o țin?

Dar nu am zis  încă nimic   despre cât e de frumos orașul! Colegiul meu este situat în partea istorică, la fel și Universitatea. De aceea, oriunde mergi  poți observa în orice colț urme antice (etrusce și romane), medievale și moderne. Sute de scări care se răsucesc, arcuri înalte deasupra cărora tronează clădiri masive. Piatră peste tot și pizzerii... multe, multe, multe și nemaipomenit de gustoase. Vechiul și noul împreună efectiv mă fascinează!

Știu că tot ce am  încercat să narez aici este haotic, dar iar mă supun principiului fatalității pentru că atunci când vine vorba de Perugia nu pot fi coerentă. Cam acesta e sentimentul de îndragosteală, nu?

V-am zis eu!
 

Memoriile unei semiperugine

Și mi-am zis că voi scrie în fiecare zi despre un eveniment care prețuiește mult pentru mine, deși la scară istorică constituie  o minusculă părticică: experiența de studentă Erasmus la Perugia, în Italia.
 
După cum vezi, nu am urmat întocmai planul  bine pus la punct. Sunt de șase zile mari de când am ajuns și acesta e primul text. Motivele sunt numeroase, dar cel mai important e lipsa internetului. Cum sunt eu căscată, m-am înregistrat de prea multe ori și sistemul s-a blocat.  Acces la internet avea scumpa mea colegă  de cameră și de facultate, dar mi-a părut aproape un sacrilegiu să adun primele impresii pe un laptop străin și așa s-a năruit bună mea intenție. Nici o problemă, totuși.  Experiențele de până acum s-au întipărit ca un fier roșu în ființă mea.

 E pentru prima dată când sunt departe de casă pentru studiu. Statul la cămin e o altă noutate cu care  m-am familiarizat atât de bine și de plăcut   încât acum am dulcea senzație  de casa, dolce casa atunci când mă întorc de la cursuri. Drămuirea banilor de la bursă constituie însă o sursă de stres continuu. Niciodată nu m-am priceput la matematică, poate doar la operațiile cu minus. Prin urmare, suma mea este într-o continuă scădere, cam în genul declinului Imperiului Roman, asta ca să forțez o sintagmă istorică celebră. Cum nu vreau cu niciun preț să apelez la sponsori generoși, de genul membrii familiei, trebuie totuși să încep sa gandesc mai mult  ca Pitagora.

Un alt  mic  inconfort ar fi lipsa bucătăriei... No cucina, no mangiare...  Dețin însă un card cu care pot cumpăra mâncare de la cantină. Acum depinde care locșor de desfătare culinară aleg, pentru că sunt mai multe puncte de interes gastronomic. Astăzi l-am descoperit pe cel mai calitativ și frica mea de a leșina la sala de lectură din cauza hranei proaste a dispărut.  Trecând peste aceste detalii economico-culinare, vreau să declar răspicat și cu toată convingerea că m-am îndrăgostit  iremediabil de Perugia.

Există un aşa numit mit al vârstei de aur care se regăseşte în trecutul îndepărtat şi la care omenirea visează să se întoarcă. Momentan, nu trecutul mă ispiteşte, ci viitorul meu de aur care se apropie cu paşi repezi. Experienţa Erasmus din acest semestru mă aşteaptă cu braţele larg deschise şi eu, la rândul meu, o rog să se grăbească. Până atunci, încerc să mă înarmez cu un bagaj de cunoştinţe care să favorizeze întâlnirea noastră. Minunatul Youtube îşi face din nou datoria. Iată ce video util am găsit.

Cum să nu iubeşti Italia?

Cum m-a invitat Obama la cină

 Iacă aşa aş vrea să mă privească la ipotetica întâlnire...

În prima campanie prezidenţială a actualului preşedinte american, am urmărit destul de atentă desfăşurarea. M-am înscris chiar şi pe site, primind neîncetat mailuri prin care eram anunţată despre tot ce se întâmplă, care începeau cu "Dear Lara..." (da, m-am autentificat cu nume fals!). 

Bineînţeles că la început aceste mesaje mă făceau să mă simt importantă şi sentimentul meu de iubire creştea văzând cu ochii. Bine, exagerez. Doar că mă prosteam în unele discuţii cu amicii, declarându-le cât sunt eu de importantă încât corespondez cu Obama.

 

 Pentru că în State noua campanie începe să ia avânt, mesajele vin din nou şi în număr tot mai mare. Astăzi, de exemplu, am primit un mesaj care m-a făcut să zâmbesc muuuult, intitulat : Lara, can we meet for dinner?.       

 

Ce familie frumoasă!

 Ehehe, când eşti pe messenger şi ţi se semnalizează sonor că tocmai a sosit poşta, din reflez te uiţi, şi când dai peste un text aşa promiţător după titlu, nu ai cum să nu îl citeşti sperând că, printr-o minune, ar pute fi real. A fost real, dar mister President îmi cere să fac o mică donaţie. Numai astfel aş putea fi selectată să ies cu domnia sa. Iată ce încurajator sună finalul scrisorii: Maybe I'll get to thank you în person. Barack. 

Domnule Obama, facă-se ca acel "maybe" să se transforme într-o certeţe şi atunci promit că donez din banii Erasmus, din banii de bursă, fac lobby şi tot ce e necesar! 

Numai să am parte de această onoare!
 
   

Lăsând la o parte spiritul anecdotic al întâmplării, cred că am să încep să urmăresc din nou viaţă politică "americănească".  

Minunăţia de a crede în sine!!!

Nimic nu poate face viaţă mai frumoasă decât încrederea în sine, credinţa că eşti o persoană zdravănă cu un interior bine închegat, strâns bine la toate capetele, pe dinafară şi pe dinăuntru. O capabilă să înfrunte lumea cu capul sus.

 

O fi de vină vârsta tareee înaintată (mă apropii cu paşi repezi de 22 de ani), or fi experienţele vieţii care m-au purtat de multe ori cu zgâlţâieli monstruoase, alteori doar cu un legănat molcom... realitatea e că sunt astăzi o persoană vie, mai vie decât am fost în mulţi, mulţi ani. 

Trează, sunt atentă la tot ce mă înconjoară. Stau la pândă şi totuşi trăiesc, zâmbesc dar şi tac...

Tresalt la orice sunet, privesc  în jur şi trag cu ochiul  la oameni, la viaţă, le urmăresc mişcările.  Lucrurile cotidiene căpătă un farmec aparte  atunci când le surprind în banalitatea lor.

Mă opresc să privesc o pisică care se întinde la soare, îi dau cake şi rămân surprinsă că este interesată de ofranda mea.

 

Urmăresc linia trotuarului atunci când păşesc pe cale, atentă să nu calc strâmb, aşa cum făceam când eram o piticanie şi mă luam la întrecere cu toavarăşii de joacă.

Privesc cerul şi devin fericită, ştiind că Isus este acolo şi mă aşteaptă.

Emoţii, fericire şi tristeţe. Încruntare şi surâs. Redeştepare a copilului, înţelepciune sau simplă bucurie. Toate se împletesc  şi imi fac cadoul unei euforii continue. Rezultat al naturalului gest  de a-mi permite să am încredere în mine şi să trăiesc. 


Eu şi Hristos de o parte... restul pe latura opusă.

 

Minunăţia de a crede în sine!!!