Reno

A venit acasǎ la noi în ruxacul fratelui mai mare. Mic, gras şi incredibil de frumos. A fost adoptat imediat ca al şaisprezecelea membru al familiei. 
Timp de cincisprezece ani, Reno a fost câinele nostru.

Un alintat care mǎ scotea din sǎrite când trebuia sǎ îl scot în plimbare. Puternic, mǎ trǎgea dupǎ dânsul. Eram un spectacol amuzant, eu o creaturǎ micǎ şi el un ciobǎnesc german mare şi blǎnos, cu limba ieşitǎ de doi coţi şi cu ochii sclipitori cu chef de joacǎ. 
Un amic tǎcut în momentele când eram supǎratǎ şi imi încolotǎceam braţele în jurul capului sǎu frumos. El mǎ asculta şi ca semn al înţelegerii, mǎ gratula cu câte o limbǎ imensǎ direct pe faţa mea.

Astǎzi nu mai este şi eu nu înţeleg cum s-a întâmplat asta. 
A murit Reno, câinele meu.
Şi, odatǎ cu el,  simbolul cel mai scump al copilǎriei mele.

Putem face o pozǎ?

Ştiu cǎ azi am prins o ocazie care nu se întâlneşte prea des la Iaşi: o conferinţǎ cu prof. univ. Vladimir Tismǎneanu. Timp de aproape trei ore m-am delectat- da, aceasta e senzaţia pe care am simţit-o în acest interval scurt de timp- cu un discurs minunat despre “De ce studiem comunismul?”.

La finalul întâlnirii, ştiind cǎ amica mea, Oana, avea aparatul foto, i-am zis cǎ vreau sa ne tragem în pozǎ cu distinsul conferenţiar. Am aşteptat sǎ iasǎ din salǎ, însǎ când l-am vǎzut mi-a pierit tot curajul.Cum sǎ îl intreb dacǎ binevoieşte sǎ se pozeze cu noi? Noroc cǎ Rǎzvan, un alt amic, a luat iniţiativa. 

                                       Se poate observa uşor zâmbetul nostru  exaltat.

As for me and my house...

Melodia aceasta m-a surprins prin impactul dintre cuvânt şi imagine.

Mi-a plǎcut cum s-a îmbinat versetul antic “Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Cartea Iosua, Vechiul Testament) şi mesajul despre renunţare la idoli cu panoramele ultra-moderne, înţesate de zgârie-nori.

M-a ajutat sǎ îmi readuc aminte cǎ deşi trǎim într-o alta culturǎ mult evoluatǎ, e vorba de acelaşi angajament  de credincioşie pe care îl luǎm înaintea lui Dumnezeu.

Vremurile s-au schimbat însǎ esenţa umanǎ a rǎmas aceeaşi: stricatǎ de pǎcat şi cu mare nevoie de rastaurerea jertfei divine.

Eu de azi mǎ pun pe zâmbit!

Când discutǎm despre oameni şi comportamentul lor în societate, ştim cu toţii cǎ nu putem impune un şablon, exceptând regulile de bun-simţ. Oamenii sunt diferiţi şi de aceea reacţioneazǎ diferit la situaţii similare, tocmai în virtutea acestei originalitǎţi. Perfect adevǎrat. Dar sunt situaţii în care unicitatea caracterului, a personalitǎţii nu ar trebui sǎ facǎ diferenţa, şi aici mǎ refer la ZÂMBET.

Zâmbetul, consider eu, e modalitatea cea mai frumoasǎ prin care omul poate comunica cu semenii. Nimic mai încântǎtor, la fel ca îmbrǎţişarea prietenescǎ, el ne oferǎ un sentiment reconfortant, de bine. Ne destindem, devenim mai comunicativi, redevenim umani.

Din pǎcate, am uitat de frumusetea acestui gest. Nu mai zâmbim.. Ne întâlnim, te salut în funcţie de raportul ce existǎ între noi...îmi eşti amic(ǎ) şi te simpatizez? Foarte bine, îmi vei vedea dinţii cu siguranţǎ. De nu, vei primi un buna! însoţit de o expresie a feţei plictisitǎ, enervatǎ, crispatǎ, în funcţie de starea de moment.

În cadrul formal, o altǎ situaţie. Dacǎ persona superioarǎ în grad catadicseşte sǎ ne zâmbeascǎ, ne simţim  cumva obligati de convenienţele sociale sa îi întoarcem zâmbetul. De cealalta parte, nu se cade sǎ zambim la superiorul încruntat. Cum sǎ ne permitem sǎ avem o stare veselǎ când şeful este supǎrat?

Haideţi, oameni buni, sǎ lǎsm la o parte comportamentul ǎsta care  ne închide şi sǎ ZÂMBIM ATUNCI  CÂND (NU) NE VINE!!!! Indiferent de cât de bine ne cunoştem, cǎ suntem şef sau subordonat, indiferent de poziţia socialǎ. Sǎ facem din lumea asta, care e cum e, un ocean de râsete şi de feţe senine. Sǎ ne strǎduim, chiar dacǎ nu suntem în starea necesarǎ. Vorba aceea, “ ZÂMBETUL VINE ZÂMBIND”, aşa cum “foamea vine mâncând”.

Eu cred cǎ avem nevoie sǎ iubim şi sǎ fim iubiţi.

În premierǎ, am asistat ieri  la o piesǎ de teatru post-modernistǎ.

Piesa a fost foarte interesantǎ, cu mesaj, iar actorii au interpretat excepţional. Textul piesei, cu limbaj de mahala, obişnuit or încǎrcat de cele mai profunde reflecţii filozofice conţinea  un manifest al tinerilor, un apel spre a ne trǎi viaţa aşa cum ne dorim. Mai presus de aceasta, însǎ, în subsidiarul textului mi s-a pǎrut cǎ s-a mers spre veşnica întrebarare : ce scop avem? de ce trǎim? de ce suntem pe acest pǎmânt? 

Rǎspunsurile au fost diversificate. O ţǎrancǎ ne chema la reîntoarcerea simplitǎţii vieţii rurale. Hedonistul la a ne trǎi viaţa, fie cǎ avem o meserie onorabilǎ ca cea de doctor, sau una în afara legii. Femeia de moravuri uşoare, femeia de ştiinţǎ sau un tip cam simpluţ au dat propria definiţie. Toate rǎspunsurile avea însǎ în centru ideea egoistǎ de a ne satisface propriile necesitǎţi.

Dupǎ ce piesa s-a încheiat, am avut impresia ca în ziua de duminicǎ am fǎcut parte din douǎ lumi diferite.

Cu douǎ ore înainte asistasem, în biserica mea, la un serviciu divin de cǎsǎtorie. Predicatorul a vorbit minunat despre ce înseamnǎ viaţa de cǎsǎtorie. S-a axat pe ideea de slujire: trebuie sǎ ne iubim partenerul, partenera ca pe noi înşine, ca pe propriul trup. Ne-am îngrijit de propria persoanǎ? Foarte bine, la fel trebuie sǎ facem şi cu cel de lângǎ noi. Întotdeauna trebuia sǎ cǎutam sǎ echilibrǎm balanţa. Sǎ nu uitǎm cǎ trebuie sǎ dǎruim, sǎ slujim. Aceasta e scopul vieţii, pentru asta trǎim, pentru asta existǎm pe pǎmânt. Sǎ rǎspândim Iubire.

Voi în ce lume trǎiţi? Sau aţi vrea sǎ trǎiţi?

Eu sunt pentru cea cu iubirea.

Şi am dat examen...

La ora 9:30 eu eram acasǎ, convinsǎ deja cǎ voi merge în restanţǎ. Seara trecutǎ nu reuşisem sǎ mai asimilez nimic. În ciuda încercǎrilor mele zadranice, rândurile ce încercam sǎ le citesc nu stǎteau o clipǎ locului. Era un dute-vino pe care nu îl puteam controla, aşa cǎ,  dupǎ câteva sforţǎri am renunţat ruşinatǎ şi am adormit. Îndoiala însǎ mǎ rodea pe dinǎuntru. Eram conştientǎ cǎ informaţia o stǎpâneam, ceea ce nu reuşisem era sǎ o fixez foarte bine. Într-un final, am luat decizia cǎ merg şi cǎ voi încercǎ sǎ ma concentrez, sǎ dau totul din mine.

Subiectele au fost de sintezǎ, douǎ la numǎr. Tocmai pentru cǎ erau foarte vaste, nu îmi dau seama cât de bine am scris, sau dacǎ am acoperit ce era esenţial. Şi, aşa cum mi s-a mai întâmplat, nu am reuşit sǎ îmi dozez timpul şi subiectul al doilea nu l-am tratat îndeajuns. Imaginaţi-vǎ ce subiect frumos, “Crizele rǎzboiului rece în deceniul al şaptelea”. Spun frumos pentru cǎ din istoria contemporanǎ universalǎ, anii '60 sunt preferaţii mei.

Oricare ar fi rezultatul, sunt încântatǎ cǎ am mers totuşi la examen. Ma simţeam de parcǎ lumea întreagǎ complota împotriva mea, cu toata starea rea de sǎnǎtate. Şi eu, ca un om matur ce sunt, am înfruntat cu feminitate lupta şi am biruit.

Nu vreau mâine examen!

Ce te faci când mâine ai examen şi ţie îţi este atât de rǎu, încât numai ideea de a citi un cuvânt îţi face capul sǎ vîjîie şi mai tare? Când ideea de a sta în pat cu ochii închişi farǎ a te gândi la nimic este atât de îmbietoare? Îţi zici: te duci în restanţǎ. Dar apoi îti aduci aminte cǎ ai mai lasat examene în restanţǎ, şi cǎ nu ai luat notǎ maximǎ tocmai de aia. Studentul restanţier trebuie penalizat, cred unii profesori.

Iei din nou în mâini teancul imens de foi, toate notiţele din tot semestrul şi reîncepi. Cu lumea înainte de 1914- nu face parte din materia de examen dar trebuie sǎ ştii sǎ plasezi în context ceea ce urmeazǎ. Nici Marele Rǎzboi nu se încadreazǎ în grilǎ, dar e aceeaşi poveste.  Şi, atunci când, în final, ajungi la Conferinţa de Pace de la Paris- subiect de examen- realizezi cǎ nu mai rezişti şi ca trebuie sǎ iei o pauzǎ. Chiar dacǎ te mai aşteaptǎ fascismul, nazismul, istoria ţǎrilor europene în perioada interbelicǎ, al doilea rǎzboi mondial, lumea postbelicǎ cu ale sale crize, construcţia europeanǎ etc..

Bine cǎ s-au inventat pastilele, cafeaua şi lumina electricǎ.