Suicid social (II)

Revenind...

...am anticipat că este un text lung...

îmi exprim fericirea că acest proces de sfințire a început de aproximativ cinci ani în viața mea, prin actul botezului pe care l’am efectuat în data de 17 decembrie 2006, un proces cu mai multe eșecuri decât succese dar, care, prin bunăvoința Inițiatorului, merge înainte în speranța că va fi  mai bine.  Luarea deciziei de a mă separa de viața trăită independent și de a începe să ascult de Altcineva a înseamnat un pas imens în direcția suicidului social, dar nu faptul în sine de a fi botezată, ci schimbările care au început să se producă în interiorul meu  m-au  diferențiat de ceilalți.

 Dacă pasul făcut de Neil Armostrong pe Lună în 1969, cu celebra sa frază “ un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru omenire”, este pus sub semnul probabilității, celălalt pas, de natură spirituală, poate fi observat imediat de către cunoscuții “nou’născutului”, nu fără a provoca reacții din partea apropiaților.

Ce înseamnă, totuși, a fi diferit? Sau diferențele dintre oameni, cum pot fi ele măsurate? Există șabloane, există criterii rigide care să exprime fidel conceptul de diferențiere cu care operăm întotdeauna și de care nu suntem conștienți un gram?

Să fie oare trăsăturile fizice, abilitățile înăscute, talentul sau geniul, o minte sclipitoare...... dar ele reprezintă tot ceea ce nu noi am ales, ba dimpotrivă, este exact ceea ce ni s-a dat fără să fim întrebați!

(Au știut părinții  mei că eu voiam să am o podoabă capilară de culoarea spicelor graului?, de exemplu,  sau că ar fi trebuit, totuși!!! să mă înzestreze cu o cât de mică abilitate sportiva, așa fel încât să nu mă mai înspăimânte imaginea mingii de volei când e îndreptată ca un proiectil spre ființa mea devenită stană de piatră în fața pericolului? Nu, nicidecum! N-au facut decât sa îmi imprime  o culoare indefinită pe coama-mi mândră și nu are rost să mai amintesc de sport, pentru că ceea ce pot oferi sunt informații tehnice care nici ele nu sunt actualizate, mă tem.)

Avem însă posibilitatea să ne alegem, schimbăm, îmbunătațim, alegeți voi verbul cel mai potrivit, statutul social, educația,  mediul social sau grupul de prieteni. Mobilitatea socială este un punct forte al societății de astăzi, de asemenea prin muncă și mult efort o persoană fără un background solid poate studia cu succes ceea ce îi place, „devenind cineva” în domeniul de activitate ales. La fel,  devenim amici cu cine ne simțim bine.

Recent, am vizionat ” Hamlet”, ecranizarea din 1996, și „to be or not to be” se potrivește perfect cu frământările mele interioare, de aici conturându-se ideea că  a fi creștin practicant este o formă de suicid social și se află în cea mai intimă relație cu ceea ce îl preocupa atât de mult pe Cicero încât i’a dedicat pagini ample în opera sa: amiciția. Nu intenționez să analizez filozofia stoică, de fapt nici nu am destule cunoștințe, cunosc doar că stoicismul se opunea vehement epicureismului, cealălalt curent la mare modă în Roma după Hristos și care proclama trăirea carnală, o lume a plăcerilor și a dorințelor care trebuiesc satisfăcute imediat. Respect, așadar, pentru stoicism, proclamator al autodisciplinei interioare și al victoriei intelectului asupra simțului.

Conceptul de suicid înseamnă, în sensul cel mai strict, renunțare la propria viață în mod voit și conștient, cu toate că numeroase persoane care au ales această alegere draconică nu erau în deplinătatea facultăților mentale datorită consumului în exces a produselor zeului veseliei, Bacchus; nu exclud experiențele traumatizante care operează ca  un declick interior atât de puternic încât suicidul pare soluția cea mai ușoară. Zic: să ne ferească Dumnezeu de o asemenea alegere!Biblia ni’l înfățișează pe Iuda Iscarioteanul ca un om care are un astfel de sfârșit prin liberă voință.

 Suicidul social la care mă gândesc eu, și pe care îl situez în corelația cu decizia de a-l primi pe Isus ca Salvator, nu reprezintă decât acceptarea voită ca vei fi un outsider în marea majoritate a timpului petrecut printre oameni. Nu vei mai putea trișa oamenii și sentimentele lor, manipulând, mințind sau batjocorind. Intâlnirile cu băieții ca aventuri amoroase, flirturile și un comportament sexy vor dispărea, serile de ieșit în localuri ca bar, discoteca etc. se dezlipesc din orarul tău, lungile certuri cu părinții se vor diminua până la extincție, persoanele care te scoteau din fire odată devin indivizi care merită să fie salutați cu un zambet.

Deși ceea ce am descris, fără a epuiza transformările, este rezonabil și moral, umanitatea nu acceptă un astfel de comportament pentru că, așa după cum este scris în epistola lui Ioan, “odată venită Lumina (Isus) în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentrucă faptele lor erau rele.” 3-19

Suicid social (I)

Acest articol este cel mai lung articol scris și mi-a furat mai mult de două  ore din timpul pe care ar fi trebuit să îl petrec studiind „ La danza di Natasa. Storia della cultura russa (XVIII’ XX secolo)”, scrisă de Orlando Figes, o carte de care efectiv  m’am îndrăgostit, atât e de bine scrisă încât pare un roman și nu un studiu de istorie culturală.  (Nu este tradusă în română, și de aceea aș vrea să fac o prezentare cînd mă întorc în țară la conferința pe care studenții Erasmus trebuie să o susțină.)

Din cauza mărimii, am să îl postez în două părți. Cine are timp, să îl citească! Cine nu are, să facă rost pentru că ar putea fi interesant.

S-ar putea să strecor expresii sau concepte cu care să nu fiți familiarizați și care fac parte din bagajul lingvistic și teologic  protestant, cu bază în Scripturii, și vă cer anticipat scuze. Mi-e dificil să îmi dau seama, dat fiind că Laura Popa a absorbit ca un burete aceste concepte prin auz și studiu personal.

De aceea, vreau întâi să explic și să sintetizez câteva aspecte din viața spirituală a unui creștin.

Primul  concept  “protestant”  despre care vreau să vă fac o idee de ansamblu este cel al nașterii din nou, prezentat și explicat de Isus însuși si care este oarecum logic, observabil prin analogie. Pe de o parte avem omul care se naște fizic, parcurgând etaptele vieții muritoare cu primul stadiu, cel de nou’născut și asistat în permanență pentru că este neputincios.

Cealală realitate, de data aceasta spirituală este cea a persoanei, bărbat sau femeie, care simte, prin conștiința pusă de Dumnezeu în omul creat și prin prezența Duhului Sfânt, terța Persoană din Sfânta Treime, trimis de Isus ca făgăduință și ca sprijin ucenicilor în momentul urcării la Cer, că are o viață imorală care îl face nefericit și îl ține depare de Creator, și ia decizia, “de bunăvoie și nesilit de nimeni”, să renunțe la stilul de viață din prezent. In schimb, acceptând că este păcătos, adică, că minte, că este invidios, că are relații sexuale premaritale, că este mândru etc., (da, am acordat aceste trăsături definitorii pentru ființa umană decăzută numai la masculin, știu, sunt o feministă)renunță la a mai accepta impulsurile carnale și primește statutul de fiu de Dumnezeu (păstrez masculinul, deci sunt o feministă echilibrată).

Este fundamental pentru creștin, pentru că Isus zice că dacă “nașterea din nou” nu are loc, omul rămâne fiu sau fiica a celuilalt și deci nu are acces, nici la pace cât este pe pamant, nici la un loc în Cerul descris atât de minunat de apostolul Ioan, cel mai longeviv apostol rămas în viață dintre cei douăsprezece.

De asemenea, mesajul creștin trebuie să aibă în centru Persoana lui Isus ca Dumnezeu și ca Om trimis de Tatăl să se facă asemenea oamenilor, adică să se nască, să trăiască și să moară, și aici se oprește asemănarea umană, urmând ca supranaturalul să își facă apariția: trăiește fără a păcătui, ca apoi să învieze și să revina în Cer.   Aceasta, pentru a oferi fiecărei persoane vii posibilitatea să accepte că reprezintă creația lui Dumnezeu, căzută în păcat prin neascultare, și că numai crezând în Isus ca Mântrăitor și Salvator personal, legătura stricată prin pacat este restabilită și omul este iertat și  sfințit  prin credință.

Sfințirea nu înseamnă altceva decât transformarea continuuă, ce durează toată viața, a interiorului până într’acolo încât impulsurile firești să nu mai aibă putere asupra lui. Dar alegerea trebuie să aibă loc atât timp cât omul trăiește. Moartea, adică despărțirea sufletului nemuritor de trupul “supus putrezirii”, pune capăt libertății umane: omul nu mai este liber să aleagă și își primește cetățenia or în Rai, or în Iad.

Tin să amintesc de convingerea că Biblia, formată din Noul și Vechiul Testament, reprezintă Cuvântul inefabil al unui Dumnezeu Unic care se adresează creaturilor sale cele mai dragi, oamenilor femei și bărbați, și de aceea trimiterile mele constante la Scriptură vreau să aibă valoare absolută și nu relativă. Adică, dacă “este scris” despre finalul tragic al lui Iuda și despre marea lui lăcomie de bani care îl determină să vândă pe Isus, așa s’a întâmplat, fără să intram în discuții teologice de tip: era el predestinat sau nu? era el predestinat înainte de naștere pentru aceasta slujire funestă? Nu că ar fi cumva interzise, ci doar pentru că există anumite aspecte ale vieții pentru care nu avem răspunsuri exacte acum, ci putem cunoaște doar în parte, cum zicea apostolul Paul într’una din epistole (vă provoc să descoperiți care).

Intotdeauna când sunt pusă în situația de a’mi justifica crezul, am oarecare dificultăți. Diversele concepte creștine biblice, ca pacatul, grația divină, botezul, justificarea prin credința etc. se împletesc atât de mult încât nu există o demarcație exactă și depășesc cadrul conceptual. 

Sper că am fost clară și că nimeni nu s’a enervat pentru că am observat că partea cu Dumnezeul Cel Bun care se servește pe Sine pentru creația Sa este plăcută și încântă ascultătorii’cititorii, dar când pasez în careul judecății, al pedepsei eterne, întâmpin proteste, și Dumnezeul Bun de la început se transformă într’un mare dușman. Aceasta e, însă, urmarea faptului că nouă chiar nu ne place să ni se zică că greșim, suntem atât de obișnuiți cu “îndumnezeirea” omului încât ne strange în spate.

Penticostalismul ca al patrulea protestantism

Luther's translation of the Bible, from 1534, wiki.

Doi sociologi americani, Roger Finke și Rodney Stark, au împărțit istoria protestantismului în trei etape:

 I-protestantismul istoric, constituit din comunitatea născută odată cu Reforma: luterani și calviniști (presbiterieni) și bisericile episcopale (anglicane).

 II-protestantismul evanghelic (evangelical), format din mișcările de trezire spirituală născute direct sau indirect din protestantismul istoric, și care cuprinde metodistii și baptiștii.

  III- protestantismul "de trezire", care se naște din cel de'al doilea tip de protestantism ca o mișcare de sfințire și de fundamentalism evanghelic, care sunt o formă de protest contra liberalismului teologic a bisericilor primului și celui de-al doilea tip de protestantism.


Rămâne deschisă discuției istoria mișcării penticostale (clasică și carismatică), văzută ca un posibil al patrulea protestantism. Francesco Toppi, ex-președintele "Assamblee di Dio" în Italia, consideră că penticostalismul poate fi încadrat totuși în a terța etapă.

Culmea turistului

 una din puținele fotografii care atestă prezența mea în Colosseum

Ce poate fi mai frustrantă decât următoarea situație: ești în Colosseum, știind că un vis din copilărie se întâmplă aievea, și nu poți face doi pași pentru că picioarele, care au fost credincioase până atunci, refuză să te mai poarte în direcția indicată de creier.


 Să te așezi nervoasă pe o piatră și să îți aștepți amicul să vină de la rondul amfiteatrului, să privești la turiștii fericiți ce se plimbă alene pe lângă tine, și apoi să îți întorci privirea neputincioasă spre nesupusele picioare care nu se sinchisesc.

 
Am fost în acest weekend pentru prima dată la Roma și am reușit să văd doar partea estică a centrului istoric.

În prima zi am vizitat Forumul, Palatinul și alte câteva monumente istorice, un maraton de douăsprezece ore "a piedi".

Cu euforia specifică ce mă cuprinde când fac ceva ce îmi place, nu am simțit niciun fel de oboseală, nici măcar duminica dimineață când am plecat spre Colosseum. Am simțit totuși că e ceva în neregulă, dar mi'am zis că e din cauza oboselii, urmând apoi ca în interior efectiv să fiu ca mica sirenă: când pășeam, simțeam mii de ace în tălpile umflate. Astfel că mi'am anulat vizita la Vatican și toate celelalte, am sunat o verișoară scumpă și mi'am petrecut restul zilei în vizite familiale foarte plăcute, de altfel.

Am  spus Romei să stea liniștită, că am să mă întorc în decembrie și am să vizitez restul pe "îndelete".

Nici măcar poze nu am făcut  pentru că nu e drăguț să îmi văd fața crispată.

Mi sposo!!!

 Video de la nunta fratelui meu, Mircea, și a soției, Sabina.

Aceasta este biserica penticostală din Torino pe care o găsesc maximă, atât ca frumusețe arhitecturală, dar și ca biserică spirituală. 

Jurămintele superbe spuse de cei doi fac parte dintr-o suită pusă la dispoziție de biserică, dintre care ești liberă să alegi. Bineînțeles,  poți să fii originală și să le compui singurică.

 Pastorul, care la un moment dat, filmat din depărtare, gesticulează ca un mic Mussolini (haha), este un om extraordinar și se numește Angelo Gargano. Este președinte pe regiunea Piemont a Assemblee di Dio în Italia (acronimul ADI).

Vizionare plăcută!

Aș, femeie!

Citind amuzată comentariul voit malițios de la sfârșitul acestui   articol, scris de unul din bloggerii mei preferați, mi-am amintit de o întâmplare tragi'comică din cartea Judecători, cap. 9, din Vechiul Testament.

Un om, numit Abimelec, judecător în Israel, a fost ucis de către o femeie care a aruncat "o piatră de rîșniță pe capul lui Abimelec, și i-a sfărâmat țeasta capului". Conștient că moare, îl obligă pe ajutorul de arme să îl ucidă  înainte, pentru că nu voia sa se cunoasca că moartea i s'a tras de la o femeie, atunci un fapt extrem de rușinos.

Ce să spun, cu puțin timp înainte, dacă aș fi citit întâmplarea asta, m'aș fi enervat cumplit, însă am înțeles că Dumnezeu nu are nimic de a face cu misoginismul societății. Dacă a îngăduit poligamia, sau tratamentul barbar din trecut, l'a îngăduit pentru că societatea, formată din indivizi femei și bărbați, era de așa natură încât nu o putea obliga să se comporte altfel.

Din contra, gândesc că Dumnezeu a avut, în acest caz particular, un deosebit simț al umorului să îi rezerve acestui om, ucigaș la rândul sau pentru a deveni judecător, un sfârșit atât de urît în acea vreme.  
 

Vorbind oamenilor despre iubirea Lui Isus este cel mai frumos lucru.

" (...) și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și până la marginile pământului. "
                    Faptele Apostolilor, cap. I, v. 8, Biblia

Biserica penticostală din Crotone

Pare-mi-se că denumirea Crotone vrea să îmi zică ceva. Nici bine nu am cititi ieri despre faimoasa sa istorie în legătură cu atleții, că iar s-a ivit într-o carte pe care mi-am cumpărat-o azi de la biserică, despre mișcarea penticostală în Italia. La secțiunea fotografii apare o imagine cu tinerii strânși la o conferință națională în... Crotone, Calabria.

Ce ți-e secolul VI. i. Hr., ce ți-e secolul XX...

Istoria umană e "atât de" finită! Timpul trece... și trece... sau, după un slogan al unui restaurant istoric din Iași: Timpul trece, dar rămâne Bolta Rece.  Da, timpul trece, noi trecem, dar, surpriză!: ne așteaptă veșnicia!:)

Depinde de noi, cât suntem în timp, adică MURITORI,  unde prenotăm să o (pe)trecem...(pe) ea, IMORTALITATEA.

Sentimentele sunt ale inimii sau ale creierului?

În secolul VI i. Hr., orașul Crotone (regiunea Calabria, Italia) era tărâmul de aur al atleților greci care participau la Olimpiade și câștigau cu sacul  medalii... în o sută de ani au fost învingători de șapte ori la Jocurile Olimpice. (Informație descoperită în National Geographic Storica... mie mi se pare exagerat să concluzionezi că erau foarte pricepuți doar pentru cele șapte victorii... în o suta de ani cred că ar fi putut mai mult, nu?)

Existau și medici renumiți, cum ar fi Alcmeone și Democede, care au înființat prima școală medicală  cu baza științifică. Alcmeone mai este cunoscut pentru că a fost primul care a identificat creierul și nu inima ca "sediu" al sentimentelor.   

Personal, sunt de acord  și nu sunt cu varianta nouă....  Pe mine, de exemplu, mă "doare inima"  la propriu atunci când mi'e dor de cineva drag. E creireul care trimite semnal la inimă, care e doar un organ, știu asta. Al nostru motoraș e format dintr'o parte cognitivă și una sentimentală, deci toate căile duc la creier. Dar...  cum rămâne atunci cu momentul în care luăm o decizie pentru că știm că e corectă,  și totuși inima continuă să ne "doară" la propriu, refuzând logica? Nu ar trebui, bazându'ne pe cunoașterea noastră științifică, ca imediat după ce am luat oarecare decizie și inima să se conformeze, la rându-i, comenzii creierului?

... zic și eu ca o mistică medievală... n'o fi ceva mai profund?