La mulți ani!

Nu am mai scris de multișor, dar cred că viața voastră interesantă și plăcută  v'a împiedică să va lamentați de acest fapt. Altele sunt prioritățile, mai ales la sfârșit de an. Pentru mine, cel puțin, este un timp încărcat pentru că am poposit di nou la numeroasa familie, ceea ce îmi lasă prea puține momente personale.

Ceea ce vreau să va transmit acum, pe ultima sută de metri, este simplul și frumosul mesaj tradițional: Un an nou fericit!
 
Adaug eu: Un an nou fericit împreaună cu Isus! Nah, sunt penticostală (pocăită) și nu mă pot abține. Mă iertați voi!
 
 Va pup!!! :)
 

Suicid social (II)

Revenind...

...am anticipat că este un text lung...

îmi exprim fericirea că acest proces de sfințire a început de aproximativ cinci ani în viața mea, prin actul botezului pe care l’am efectuat în data de 17 decembrie 2006, un proces cu mai multe eșecuri decât succese dar, care, prin bunăvoința Inițiatorului, merge înainte în speranța că va fi  mai bine.  Luarea deciziei de a mă separa de viața trăită independent și de a începe să ascult de Altcineva a înseamnat un pas imens în direcția suicidului social, dar nu faptul în sine de a fi botezată, ci schimbările care au început să se producă în interiorul meu  m-au  diferențiat de ceilalți.

 Dacă pasul făcut de Neil Armostrong pe Lună în 1969, cu celebra sa frază “ un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru omenire”, este pus sub semnul probabilității, celălalt pas, de natură spirituală, poate fi observat imediat de către cunoscuții “nou’născutului”, nu fără a provoca reacții din partea apropiaților.

Ce înseamnă, totuși, a fi diferit? Sau diferențele dintre oameni, cum pot fi ele măsurate? Există șabloane, există criterii rigide care să exprime fidel conceptul de diferențiere cu care operăm întotdeauna și de care nu suntem conștienți un gram?

Să fie oare trăsăturile fizice, abilitățile înăscute, talentul sau geniul, o minte sclipitoare...... dar ele reprezintă tot ceea ce nu noi am ales, ba dimpotrivă, este exact ceea ce ni s-a dat fără să fim întrebați!

(Au știut părinții  mei că eu voiam să am o podoabă capilară de culoarea spicelor graului?, de exemplu,  sau că ar fi trebuit, totuși!!! să mă înzestreze cu o cât de mică abilitate sportiva, așa fel încât să nu mă mai înspăimânte imaginea mingii de volei când e îndreptată ca un proiectil spre ființa mea devenită stană de piatră în fața pericolului? Nu, nicidecum! N-au facut decât sa îmi imprime  o culoare indefinită pe coama-mi mândră și nu are rost să mai amintesc de sport, pentru că ceea ce pot oferi sunt informații tehnice care nici ele nu sunt actualizate, mă tem.)

Avem însă posibilitatea să ne alegem, schimbăm, îmbunătațim, alegeți voi verbul cel mai potrivit, statutul social, educația,  mediul social sau grupul de prieteni. Mobilitatea socială este un punct forte al societății de astăzi, de asemenea prin muncă și mult efort o persoană fără un background solid poate studia cu succes ceea ce îi place, „devenind cineva” în domeniul de activitate ales. La fel,  devenim amici cu cine ne simțim bine.

Recent, am vizionat ” Hamlet”, ecranizarea din 1996, și „to be or not to be” se potrivește perfect cu frământările mele interioare, de aici conturându-se ideea că  a fi creștin practicant este o formă de suicid social și se află în cea mai intimă relație cu ceea ce îl preocupa atât de mult pe Cicero încât i’a dedicat pagini ample în opera sa: amiciția. Nu intenționez să analizez filozofia stoică, de fapt nici nu am destule cunoștințe, cunosc doar că stoicismul se opunea vehement epicureismului, cealălalt curent la mare modă în Roma după Hristos și care proclama trăirea carnală, o lume a plăcerilor și a dorințelor care trebuiesc satisfăcute imediat. Respect, așadar, pentru stoicism, proclamator al autodisciplinei interioare și al victoriei intelectului asupra simțului.

Conceptul de suicid înseamnă, în sensul cel mai strict, renunțare la propria viață în mod voit și conștient, cu toate că numeroase persoane care au ales această alegere draconică nu erau în deplinătatea facultăților mentale datorită consumului în exces a produselor zeului veseliei, Bacchus; nu exclud experiențele traumatizante care operează ca  un declick interior atât de puternic încât suicidul pare soluția cea mai ușoară. Zic: să ne ferească Dumnezeu de o asemenea alegere!Biblia ni’l înfățișează pe Iuda Iscarioteanul ca un om care are un astfel de sfârșit prin liberă voință.

 Suicidul social la care mă gândesc eu, și pe care îl situez în corelația cu decizia de a-l primi pe Isus ca Salvator, nu reprezintă decât acceptarea voită ca vei fi un outsider în marea majoritate a timpului petrecut printre oameni. Nu vei mai putea trișa oamenii și sentimentele lor, manipulând, mințind sau batjocorind. Intâlnirile cu băieții ca aventuri amoroase, flirturile și un comportament sexy vor dispărea, serile de ieșit în localuri ca bar, discoteca etc. se dezlipesc din orarul tău, lungile certuri cu părinții se vor diminua până la extincție, persoanele care te scoteau din fire odată devin indivizi care merită să fie salutați cu un zambet.

Deși ceea ce am descris, fără a epuiza transformările, este rezonabil și moral, umanitatea nu acceptă un astfel de comportament pentru că, așa după cum este scris în epistola lui Ioan, “odată venită Lumina (Isus) în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentrucă faptele lor erau rele.” 3-19

Suicid social (I)

Acest articol este cel mai lung articol scris și mi-a furat mai mult de două  ore din timpul pe care ar fi trebuit să îl petrec studiind „ La danza di Natasa. Storia della cultura russa (XVIII’ XX secolo)”, scrisă de Orlando Figes, o carte de care efectiv  m’am îndrăgostit, atât e de bine scrisă încât pare un roman și nu un studiu de istorie culturală.  (Nu este tradusă în română, și de aceea aș vrea să fac o prezentare cînd mă întorc în țară la conferința pe care studenții Erasmus trebuie să o susțină.)

Din cauza mărimii, am să îl postez în două părți. Cine are timp, să îl citească! Cine nu are, să facă rost pentru că ar putea fi interesant.

S-ar putea să strecor expresii sau concepte cu care să nu fiți familiarizați și care fac parte din bagajul lingvistic și teologic  protestant, cu bază în Scripturii, și vă cer anticipat scuze. Mi-e dificil să îmi dau seama, dat fiind că Laura Popa a absorbit ca un burete aceste concepte prin auz și studiu personal.

De aceea, vreau întâi să explic și să sintetizez câteva aspecte din viața spirituală a unui creștin.

Primul  concept  “protestant”  despre care vreau să vă fac o idee de ansamblu este cel al nașterii din nou, prezentat și explicat de Isus însuși si care este oarecum logic, observabil prin analogie. Pe de o parte avem omul care se naște fizic, parcurgând etaptele vieții muritoare cu primul stadiu, cel de nou’născut și asistat în permanență pentru că este neputincios.

Cealală realitate, de data aceasta spirituală este cea a persoanei, bărbat sau femeie, care simte, prin conștiința pusă de Dumnezeu în omul creat și prin prezența Duhului Sfânt, terța Persoană din Sfânta Treime, trimis de Isus ca făgăduință și ca sprijin ucenicilor în momentul urcării la Cer, că are o viață imorală care îl face nefericit și îl ține depare de Creator, și ia decizia, “de bunăvoie și nesilit de nimeni”, să renunțe la stilul de viață din prezent. In schimb, acceptând că este păcătos, adică, că minte, că este invidios, că are relații sexuale premaritale, că este mândru etc., (da, am acordat aceste trăsături definitorii pentru ființa umană decăzută numai la masculin, știu, sunt o feministă)renunță la a mai accepta impulsurile carnale și primește statutul de fiu de Dumnezeu (păstrez masculinul, deci sunt o feministă echilibrată).

Este fundamental pentru creștin, pentru că Isus zice că dacă “nașterea din nou” nu are loc, omul rămâne fiu sau fiica a celuilalt și deci nu are acces, nici la pace cât este pe pamant, nici la un loc în Cerul descris atât de minunat de apostolul Ioan, cel mai longeviv apostol rămas în viață dintre cei douăsprezece.

De asemenea, mesajul creștin trebuie să aibă în centru Persoana lui Isus ca Dumnezeu și ca Om trimis de Tatăl să se facă asemenea oamenilor, adică să se nască, să trăiască și să moară, și aici se oprește asemănarea umană, urmând ca supranaturalul să își facă apariția: trăiește fără a păcătui, ca apoi să învieze și să revina în Cer.   Aceasta, pentru a oferi fiecărei persoane vii posibilitatea să accepte că reprezintă creația lui Dumnezeu, căzută în păcat prin neascultare, și că numai crezând în Isus ca Mântrăitor și Salvator personal, legătura stricată prin pacat este restabilită și omul este iertat și  sfințit  prin credință.

Sfințirea nu înseamnă altceva decât transformarea continuuă, ce durează toată viața, a interiorului până într’acolo încât impulsurile firești să nu mai aibă putere asupra lui. Dar alegerea trebuie să aibă loc atât timp cât omul trăiește. Moartea, adică despărțirea sufletului nemuritor de trupul “supus putrezirii”, pune capăt libertății umane: omul nu mai este liber să aleagă și își primește cetățenia or în Rai, or în Iad.

Tin să amintesc de convingerea că Biblia, formată din Noul și Vechiul Testament, reprezintă Cuvântul inefabil al unui Dumnezeu Unic care se adresează creaturilor sale cele mai dragi, oamenilor femei și bărbați, și de aceea trimiterile mele constante la Scriptură vreau să aibă valoare absolută și nu relativă. Adică, dacă “este scris” despre finalul tragic al lui Iuda și despre marea lui lăcomie de bani care îl determină să vândă pe Isus, așa s’a întâmplat, fără să intram în discuții teologice de tip: era el predestinat sau nu? era el predestinat înainte de naștere pentru aceasta slujire funestă? Nu că ar fi cumva interzise, ci doar pentru că există anumite aspecte ale vieții pentru care nu avem răspunsuri exacte acum, ci putem cunoaște doar în parte, cum zicea apostolul Paul într’una din epistole (vă provoc să descoperiți care).

Intotdeauna când sunt pusă în situația de a’mi justifica crezul, am oarecare dificultăți. Diversele concepte creștine biblice, ca pacatul, grația divină, botezul, justificarea prin credința etc. se împletesc atât de mult încât nu există o demarcație exactă și depășesc cadrul conceptual. 

Sper că am fost clară și că nimeni nu s’a enervat pentru că am observat că partea cu Dumnezeul Cel Bun care se servește pe Sine pentru creația Sa este plăcută și încântă ascultătorii’cititorii, dar când pasez în careul judecății, al pedepsei eterne, întâmpin proteste, și Dumnezeul Bun de la început se transformă într’un mare dușman. Aceasta e, însă, urmarea faptului că nouă chiar nu ne place să ni se zică că greșim, suntem atât de obișnuiți cu “îndumnezeirea” omului încât ne strange în spate.

Penticostalismul ca al patrulea protestantism

Luther's translation of the Bible, from 1534, wiki.

Doi sociologi americani, Roger Finke și Rodney Stark, au împărțit istoria protestantismului în trei etape:

 I-protestantismul istoric, constituit din comunitatea născută odată cu Reforma: luterani și calviniști (presbiterieni) și bisericile episcopale (anglicane).

 II-protestantismul evanghelic (evangelical), format din mișcările de trezire spirituală născute direct sau indirect din protestantismul istoric, și care cuprinde metodistii și baptiștii.

  III- protestantismul "de trezire", care se naște din cel de'al doilea tip de protestantism ca o mișcare de sfințire și de fundamentalism evanghelic, care sunt o formă de protest contra liberalismului teologic a bisericilor primului și celui de-al doilea tip de protestantism.


Rămâne deschisă discuției istoria mișcării penticostale (clasică și carismatică), văzută ca un posibil al patrulea protestantism. Francesco Toppi, ex-președintele "Assamblee di Dio" în Italia, consideră că penticostalismul poate fi încadrat totuși în a terța etapă.

Culmea turistului

 una din puținele fotografii care atestă prezența mea în Colosseum

Ce poate fi mai frustrantă decât următoarea situație: ești în Colosseum, știind că un vis din copilărie se întâmplă aievea, și nu poți face doi pași pentru că picioarele, care au fost credincioase până atunci, refuză să te mai poarte în direcția indicată de creier.


 Să te așezi nervoasă pe o piatră și să îți aștepți amicul să vină de la rondul amfiteatrului, să privești la turiștii fericiți ce se plimbă alene pe lângă tine, și apoi să îți întorci privirea neputincioasă spre nesupusele picioare care nu se sinchisesc.

 
Am fost în acest weekend pentru prima dată la Roma și am reușit să văd doar partea estică a centrului istoric.

În prima zi am vizitat Forumul, Palatinul și alte câteva monumente istorice, un maraton de douăsprezece ore "a piedi".

Cu euforia specifică ce mă cuprinde când fac ceva ce îmi place, nu am simțit niciun fel de oboseală, nici măcar duminica dimineață când am plecat spre Colosseum. Am simțit totuși că e ceva în neregulă, dar mi'am zis că e din cauza oboselii, urmând apoi ca în interior efectiv să fiu ca mica sirenă: când pășeam, simțeam mii de ace în tălpile umflate. Astfel că mi'am anulat vizita la Vatican și toate celelalte, am sunat o verișoară scumpă și mi'am petrecut restul zilei în vizite familiale foarte plăcute, de altfel.

Am  spus Romei să stea liniștită, că am să mă întorc în decembrie și am să vizitez restul pe "îndelete".

Nici măcar poze nu am făcut  pentru că nu e drăguț să îmi văd fața crispată.

Mi sposo!!!

 Video de la nunta fratelui meu, Mircea, și a soției, Sabina.

Aceasta este biserica penticostală din Torino pe care o găsesc maximă, atât ca frumusețe arhitecturală, dar și ca biserică spirituală. 

Jurămintele superbe spuse de cei doi fac parte dintr-o suită pusă la dispoziție de biserică, dintre care ești liberă să alegi. Bineînțeles,  poți să fii originală și să le compui singurică.

 Pastorul, care la un moment dat, filmat din depărtare, gesticulează ca un mic Mussolini (haha), este un om extraordinar și se numește Angelo Gargano. Este președinte pe regiunea Piemont a Assemblee di Dio în Italia (acronimul ADI).

Vizionare plăcută!

Aș, femeie!

Citind amuzată comentariul voit malițios de la sfârșitul acestui   articol, scris de unul din bloggerii mei preferați, mi-am amintit de o întâmplare tragi'comică din cartea Judecători, cap. 9, din Vechiul Testament.

Un om, numit Abimelec, judecător în Israel, a fost ucis de către o femeie care a aruncat "o piatră de rîșniță pe capul lui Abimelec, și i-a sfărâmat țeasta capului". Conștient că moare, îl obligă pe ajutorul de arme să îl ucidă  înainte, pentru că nu voia sa se cunoasca că moartea i s'a tras de la o femeie, atunci un fapt extrem de rușinos.

Ce să spun, cu puțin timp înainte, dacă aș fi citit întâmplarea asta, m'aș fi enervat cumplit, însă am înțeles că Dumnezeu nu are nimic de a face cu misoginismul societății. Dacă a îngăduit poligamia, sau tratamentul barbar din trecut, l'a îngăduit pentru că societatea, formată din indivizi femei și bărbați, era de așa natură încât nu o putea obliga să se comporte altfel.

Din contra, gândesc că Dumnezeu a avut, în acest caz particular, un deosebit simț al umorului să îi rezerve acestui om, ucigaș la rândul sau pentru a deveni judecător, un sfârșit atât de urît în acea vreme.  
 

Vorbind oamenilor despre iubirea Lui Isus este cel mai frumos lucru.

" (...) și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și până la marginile pământului. "
                    Faptele Apostolilor, cap. I, v. 8, Biblia

Biserica penticostală din Crotone

Pare-mi-se că denumirea Crotone vrea să îmi zică ceva. Nici bine nu am cititi ieri despre faimoasa sa istorie în legătură cu atleții, că iar s-a ivit într-o carte pe care mi-am cumpărat-o azi de la biserică, despre mișcarea penticostală în Italia. La secțiunea fotografii apare o imagine cu tinerii strânși la o conferință națională în... Crotone, Calabria.

Ce ți-e secolul VI. i. Hr., ce ți-e secolul XX...

Istoria umană e "atât de" finită! Timpul trece... și trece... sau, după un slogan al unui restaurant istoric din Iași: Timpul trece, dar rămâne Bolta Rece.  Da, timpul trece, noi trecem, dar, surpriză!: ne așteaptă veșnicia!:)

Depinde de noi, cât suntem în timp, adică MURITORI,  unde prenotăm să o (pe)trecem...(pe) ea, IMORTALITATEA.

Sentimentele sunt ale inimii sau ale creierului?

În secolul VI i. Hr., orașul Crotone (regiunea Calabria, Italia) era tărâmul de aur al atleților greci care participau la Olimpiade și câștigau cu sacul  medalii... în o sută de ani au fost învingători de șapte ori la Jocurile Olimpice. (Informație descoperită în National Geographic Storica... mie mi se pare exagerat să concluzionezi că erau foarte pricepuți doar pentru cele șapte victorii... în o suta de ani cred că ar fi putut mai mult, nu?)

Existau și medici renumiți, cum ar fi Alcmeone și Democede, care au înființat prima școală medicală  cu baza științifică. Alcmeone mai este cunoscut pentru că a fost primul care a identificat creierul și nu inima ca "sediu" al sentimentelor.   

Personal, sunt de acord  și nu sunt cu varianta nouă....  Pe mine, de exemplu, mă "doare inima"  la propriu atunci când mi'e dor de cineva drag. E creireul care trimite semnal la inimă, care e doar un organ, știu asta. Al nostru motoraș e format dintr'o parte cognitivă și una sentimentală, deci toate căile duc la creier. Dar...  cum rămâne atunci cu momentul în care luăm o decizie pentru că știm că e corectă,  și totuși inima continuă să ne "doară" la propriu, refuzând logica? Nu ar trebui, bazându'ne pe cunoașterea noastră științifică, ca imediat după ce am luat oarecare decizie și inima să se conformeze, la rându-i, comenzii creierului?

... zic și eu ca o mistică medievală... n'o fi ceva mai profund?

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!

Nu îmi place să mă plâng. Prefer de multe ori să îmi ascund temerile și nevoile în spatele unei fețe zâmbitoare, și de aceea foarte puțini oameni reușesc să mă cunoască cu adevărat. Scriind pe blog, de acum aproximativ un an, s-a întâmplat mai des să îmi descarc nervii și să îmi ling rănile virtual decât o fac în viață reală. Nu degeaba psihologii recomandă ținerea unui jurnal pacienților... e chiar o metodă bună. Dar nici măcar aici nu pot exprima cu adevărat ceea ce simt.

Când încerc să îmi înțeleg trăirile, profundul cel mai adânc se pierde și ceea ce iese prin limbaj este  foarte puțin. Aș vrea să am mai mult talent să explic ce se întâmplă cu mine, să ajut prin ceea ce scriu. Cititorii mei să fie atinși de un mesaj, de o vorbă frumoasă. De aceea îmi pare rău că am scris de multe ori doar despre temerile și furiile mele.

Aș putea să am o scuză, să spun că viața pentru un creștin care încearcă să trăiască Cuvântul este foarte grea și că Satana atacă tocmai pe aceștia. Să mă justific prin sensibilitatea mea care uneori urcă spre hipersensibilitate. Sau prin tendința mea de a fi foarte deschisă și neprevăzătoarea în acordarea sentimentelor persoanelor nejuste. Okay, nu sunt Sfânta X care e mereu victima oamenilor răi... nu mă autovictimizez. Doar că toate astea mă fac foarte vulnerabilă în relațiile cu oamenii.

Insă, ar fi poate mai ușor dacă  aș ști cum să mă apăr de dezamăgiri. Tot timpul, în fiecare lună dacă se poate, trebuie să existe o persoană care să mă rănească. Să adopte o atitudine suverană (am mai scris despre asta) și să perceapă deschiderea și inocența mea drept o slăbiciune.
 De ce, atunci când încerci să fii bun, ești luat de prost? Exact, de prost. Eu, care mă lupt tot timpul pentru a-mi stăpâni răutatea, știu ffff bine că cei blânzi și iubitori sunt atâta de prețioși pentru lumea asta! Aroganța, încredere de sine exagerată, ironie etc.. există oriunde  și în exces  de mă întreb cum de Dumnezeu mai suportă.

Cu cât înaintez în vârstă, mă bucur că ajung să apreciez lucrurile care odată mi se păreau banale și fără pasiune. Acolo este adevărata esența. 

Oare mai există astăzi oameni care să nu fie superficiali? Care să îți privească ochii și să observe imediat că ceva nu e în neregulă. Să stea pe capul tău până îți deschizi sufletul și torni afară toată suferința. Să nu le pese de nervii tăi, să nu te părăsească. Să fie acolo, o mână care să te susțină.

Prietenia a dispărut. Tot ceea ce ne-a rămas e un hău înecat în egoism, minciună și mizerii de tot felul. Mi-e scârbă că sunt om, mi-e scârbă că trăiesc pe acest pământ.

Aștept Cerul.

Laura C'è

Ciudat e că de când sunt în Italia îmi place numele meu adevărat. Laura. Nu îmi amintesc să mă fi prezentat cu Lara, așa cum îmi intrase deja în reflex de ani buni. De fapt, când aveam vreo treisprezece ani am văzut filmul Tomb Raider și cred că rebela din mine a adorat personajul principal, Lara Croft, așa că l-am adoptat. 

Un adept al lui Freud ar putea afirma că atunci eram în căutarea propriei identități și iată că acum mi-o asum în mod conștient. Habar n-am... Știu doar că îmi place cum sună Laura. Cred că părinții mei vor fi fericiți sa afle, pentru că se enervau tot timpul când îmi auzeau nicknameul, lezați fiind în amorul propriu. Tatăl meu chiar a închis telefonul când o colegă a sunat, spunând că vrea cu Lara. A zis: "Aici nu stă nicio Lara". (!)

Niște amici italieni mi-au amintat de o melodie celebră a lui Nek, un cântăreț foarte cunoscut în anii '90. E foarte frumoasă și o cunoșteam. Am vrut să mă laud puțin că numele meu e așa de "cântat"   și  să o postez, dar am rămas tristă când am devenit atentă la versuri.  E vorba de un băiat care nu o poate uita pe Laura și ceea ce e foarte urât e că e implicată o a terța persoană (urăsc triungiurile amoroase), o  anonimă care nu reușește să umple golul lăsat de numita. Zice Nek, "capisco che e' stupido cercarla in te" și ajunge la concluzia că deși ea nu mai este fizic în viața lui (Laura Non C'è),  amintirea ei este încă puternică și îl împiedică să continue relația nou  începută (Laura C'è) .

Postez melodia, măcar pentru a va încânta cu  vocea extraordinară a artistului. Plus că muzica în limbă italiană e sublimă, cred că e cea mai romantică și o întrece până și pe cea franceză.

Puțin și despre muzica liturgică protestantă

Penticostalismul, ca mișcare confesională declarată, a apărut la începutul secolului XX în Statele Unite(deși eu sunt pe deplin  încredințată că botezul cu Duhul Sfânt s-a manifestat și înainte de această dată oficială). În România, apare în perioadă interbelică, la Arad, Păuliș.  Contextul istoric este deci unul predominat ortodox și este logic ca noua cultură neoprotestantă care se formează să aibă anumite caracteristici proprii mediului în care se dezvoltă. Nu se aplică însă în ceea ce privește stilul muzical, unde se renunță definitiv la cântul litrugic bizantin. Astăzi, se găsesc toate genurile muzicale, de la populară la hip hop. 

...
În seara aceasta am asistat la un concert de muzică sacră la o biserică frumoasă frumoasă, Basilica di San Pietro. Cum Perugia a făcut parte din Statul papal, până în 1859, când luptă deschis împotriva acestuia, sunt foarte multe biserici dar preotul ne-a declarat mândru că aceasta este una din cele mai arătoase  din toată Italia. Găzduiește și a doua galerie de artă ca importanță din regiunea Umbria, aici a cântat Maria Callas și are o acustică extraordinară, după spunele unui mare compozitor italian al cărui nume l-am uitat complet, deși l-am repetat de nenumărate ori.

Concertul a fost susținut de un cor de din Lubecca (Lubeck), Germania și au interpretat din John Sheppard  aici , Johannes Brahms aici și  Arnold Schonberg aici.

In timp ce ascultam nu m-am putut abține să mă întreb de ce nu au adoptat penticostalii cântul liturgic protestant, format la rândul său pe substrat catolic. Pe lângă muzica neoprotestantă,  care se caracterizează prin exteriorizarea sentimentelor și care este benefică pentru suflet, cred că nu ar strica să avem și niște imnuri înălțătoare de acest gen, cântate nu neaparat de un cor, ci de întreaga congregație. Nu mă sfiesc să spun că am plâns, deși nu înțeleg o boabă de latină și de germană, Dar sentimentele de pietate, de solemnitate pe care mi le-au transmis nu au avut nevoie de o înțelegere rațională.

  

P.S. Inițial, am crezut că este muzică catolică. Din câte se pare, însă, piesele  sunt protestante până în măduva oaselor. Ha!

N.B. am plâns fără să știu "confesiunea" lor.:)

De prin vremea adolescenței mi-am format un soi de prejudecată cu privire la naționalitatea pe care o va avea viitorul meu iubit și soț. Nu va fi român. Mai recent, am adăugat sarea și piperul, adică nu va fi român și nici est-european. Adânc înrădăcinată această idee, nu am mai avut nicio problemă.Venind aici, la Perugia, situația s-a schimbat și   nu sunt deloc încântată.

Parcă mi s-au deschis brusc ochii și mă trezesc ca frumoasa din pădurea adormită. Băieți drăguți sunt peste tot, sunt manierați, zâmbesc frumos și mai demonstrează si inteligență pe deasupra! Mă refer mai ales la italieni, dar cum Perugia este oraș universitar pentru străini prin excelentă, există și alți occidentali.

Am făcut toată această introducere lungă cât Eiffelul ca să ajung la miezul problemei. Acum, că parcă mi-aș dori să am un iubit (non-român și non est-european), realizez cât e de important ca el să fie creștin și astfel să aibă o privire curată atunci când se uită la alte femei. Indiferent cât de mult mă va iubi, dacă nu își păzește mintea, la un moment dat (când eu voi trece printr-o fază proastă și mă voi urâți, voi lua în greutate.. dar nu neapărat asta... situații de monotonie, greutăți cotidiene etc.) va sucomba farmecului noului și mă va trăda. Sunt fericită că am ajuns să cunosc și bărbați sfinți și cred cu toată tăria că și al meu viitor iubit și soț va fi la fel.

Că tot veni vorba de căsătorie...

Iubesc frigul. Iubesc frigul mai ales atunci când îl asociez cu capacitatea sa de a purifica aerul, de a-l oxigena. Frigul își are casa cea mai dulce la munte, iar muntele, în simbologia biblică, este locul preferat al lui Dumnezeu. Pe munte legislatorul Moise primește Legea, pe munte merge Isus să se roage înainte de crucificare.

 

 

 

 Este toamnă la Perugia iar eu stau pe balcon, scriind cu degetele semi-înghețate. Sunt îmbrăcată gros și mă bucur de aerul rece. Este liniște în tot căminul, numai melodia mea preferata de astăzi se aude minunat. 

 

  Am o priveliște minunată a cerului în față ochilor și pace în suflet. Am fost destul de zbuciumată zilele acestea dar mi-am regăsit echilbrul în brațele minunate ale Lui Dumnezeu.

 

  Sunt fericită.

reputație da, popularitate ba

M-am mișcat cu un milimetru în ceea ce privește cunoașterea despre reputație.

Iau în considerare acum faptul că reputația despre care scrie în Biblie nu are nicio fărâmă de legalism.
 
Reputația în înțeles biblic ar putea să însemne că omul respectiv manifestă mereu amabilitate și dragoste, chiar și față de cei care nu îl suportă. Și astfel, indiferent dacă convingerile sale sunt acceptate sau nu de majoritate, nimeni să nu aibă ceva urât de spus despre el sau ea.

Bineînțeles că asta exclude fățărnicia sau tendința efemeră a omului de a-și croi o imagine de fațadă.
   
 Și, în plus, conceptul de reputație s-ar putea dovedi antagonic cu popularitatea. Ținută mea morală este ireproșabilă dar nu sunt iubită de foarte mulți din anumite motive. Am o reputație bună, dar sunt respinsă. Raportând-mă iar la Isus (încerc cu toate forțele că El să fie reperul meu și nu oamenii dezamăgitori), El avea o reputație bună, împotrivitorii nu îl puteau învinui de nimic rău, dar nu era deloc popular, mai ales în cercurile înalte.
  

Cine crede că a fost o fecioară neînțeleaptă în această săptămână, să ridice o mână.

Imaginea candelei care se stinge, din pilda fecioarelor înțelepte și neînțelepte, îmi dă de gândit pentru că recent m-am situat pe latura celor neînțelepte.
  

Știți că personajele pozitive din parabolă dau dovadă de precauție și se preocupa mereu ca a lor lumină să nu se stingă.
  

Celelalte sunt niște neatente și finalul povestirii le înfățișează disperate că nu mai au nimic.

Când ai o părtășie minunată cu Domnul și te alimentezi mereu cu rugăciune, citirea Cuvântului (meditație și împlinire apoi) și o atitudine veșnic mulțumitoare, cred că există stadii ale luminii. Să luăm, de exemplu, o perioadă de două săptămâni în care faci tot toate acțiunile descrise. Dintr-odată, te oprești din rugăciune și citit pentru că te simți săturat. Ei bine, lumina strânsă până atunci e ca un carburant care îți ajunge pentru alte câteva zile, poate chiar o săptămâna. După, însă, sigur nu mai ai putere și ești foarte vulnerabil să păcătuiești și să redevii firesc.

Misiunea noastră de creștini este să ducem Evanghelia până la capătul pământului. Cum nu toți au chemare să fie misionari în țări îndepărtate, Dumnezeu se mulțumește să ne facem misiunea în cercurile cotidiene. Partea groaznică la sistarea părtășiei cu Domnul se manifestă mai ales aici. Scăzând în intensitate, pentru că nu mai e întreținută, lumina candelei nu reușește să fie un far. Abia ne ajunge nouă înșine.
  

Ce dovadă de egoism din partea mea! Oamenii mor în păcatele lor și eu mă gândesc doar la propria persoană. Că fiică salvată, am să dau socoteală în față Salvatorului pentru nechibzuință aceasta!

Reputație proastă sau bună? KFC sau salată?

Citesc pe Yahoo din Italia rezultatele unui studiu care relevă că persoanele care își recunosc greșelile și se rușinează de ele  au beneficii pentru că sunt percepute că fiind mai calde în relațiile cu semenii. N-aș spune că e total fals sau total adevărat, mai degrabă cred că depinde de cei cu care interacționeză. Un gest poate fi interpretat în mod diferit de două persoane.
  

Asta mă duce cu gândul la ce semnificație are cuvântul reputație. Conceptul de a fi vorbit de bine de către ceilalți m-ar fi lăsat rece dacă nu îl găseam în Biblie. Acolo se spune, de exemplu atunci când trebuia să fie ales un bărbat  în funcția de diacon, că una din condiții era ca el să aibă o reputație bună. Or fi fost oamenii de atunci mai credincioși, nu o pot spune, în sensul că în judecățile lor de valoare nu s-ar fi lăsat influențați de invidie, dar asta e o aberație pentru că invidia ne caracterizează ca ființe umane, indiferent de timpul istoric în care ne încadram.

 N-am nicio idee dar nu știu de ce, termenul reputație mă strânge în spate. Câteva idei neclare:
  

 -îmi limitează libertatea : trebuie să mă întreb mereu care sunt convențiile societății de care trebuie să țin cont

  -oamenii sunt răutăcioși și o calitate poate deveni defect pentru complexați  

 -misoginismul: o fată nu trebuie să se comporte așa pentru că nu se cuvine...

 Per total, cred că implică tone de  legalism.

Rugăciune

 Dragă Isuse,

Ieri am împlinit douăzeci și doi de ani de când am început călătoria care se cheamă viață și vreau să îți mulțumesc pentru tot, pentru lucrurile materiale pe care mi le-ai oferit atât de generos dar nu trebuie să uit să amintesc de răbdarea cu care ai așteptat să Te cunosc, la rându-mi. Eu am un temperament destul de impulsiv și dacă am fi avut neșansa să inversăm rolurile cred că m-aș fi enervat destul de repede și sigur  aș fi fost rea. Dar nu, tu ești Bun și cu o tandrețe care îmi umple inima de pace nu ai luat aminte la nebuniile mele de copil mic.

La fel  și acum îmi ierți păcatele tinerești cu aceeași Inimă a iubirii, în mod special păcatul răutății despre care  îmi amintesc că nu este specific unei vârstei anume dar care are mare putere asupra mea.  Știi, îmi pare extrem de rău că mânia am revărsat-o din plin deseori, valurile ei rănind pe cei din jur.

Astăzi, în biserică, meditam la trecutul  meu răutăcios și mi-am amintit de Tine mergând printre oameni. Toți Te iubeau! Te iubeau pentru că tu erai Bun, pentru că reprezentai  Alternativa la religiozitate și judecată. Luându-Te ca model de comparație știu că mă asemăn atat de puțin! Nu departe de ieri am stat ca o regină a hidoșeniei pe tronul inchizitorului și după aceea m-am simțit foarte rușinată de tot acel proces stupid în care eu figuram drept inocența  supremă. Îți mulțumesc că în timpul cultului am simțit iertarea ta și, ca un fel de bonus pe care iar nu îl merit și care e doar grația ta, m-ai umplut de dragoste.

Isuse, îți sunt recunoscătoare! Mi-e dor de Tine și Te rog să vii mai repede pentru că este multă suferință. Până atunci, însă, te rog ajută-mă să fiu mâinile și picioarele tale, o mărturie a dragostei Tale infinite. Doamne, îți mulțumesc  și pentru că  în următorii douăzeci și doi de ani vei rămâne cu mine. Te iubesc!

A ta,

Laura.

  

 Aici o palidă (și tremurată) încercare de a surprinde minunățiile din drumul parcurs zilnic.

                                                     Și o mostră din nesfârșitele scări.

Memoriile unei semiperugine (II)

Nu știu de ce, dar când îmi propun să scriu pe blog despre toate minunățiile care mi se întâmplă aici la Perugia, mă lasă tot cheful. Habar nu am de ce se întâmplă astfel. Am eu o teorie care se aplică în mai multe chestii și care ar suna cam în felul următor. O persoană, atunci când se simte bine și toate îi merg de minune nu simte nevoia să împărtășească aceste simțăminte cu ceilalți. Dimpotrivă, nefericirea și experiențele triste declanșează o avalanșă de lamentări, plângeri sau destăinuiri. 

Se pare că exact aceasta se petrece cu mine. Sunt atât de relaxată și de bine-dispusă, tot ceea ce mi se întâmplă în fiecare zi e perfect de minunat încât nu am cuvinte. Despre ce să povestesc? Despre cursurile extraordinar de interesante  (alese de moi, iuhu! normal că sunt interesante!), despre colegii amabili și extrem de zgomotoși (!), or ieșirile din fiecare seară în piazza centrală unde întâlnesc mereu persoane de diferite naționalități, degajate și interesate de socializare?  Ați observat că numai în superlative o țin?

Dar nu am zis  încă nimic   despre cât e de frumos orașul! Colegiul meu este situat în partea istorică, la fel și Universitatea. De aceea, oriunde mergi  poți observa în orice colț urme antice (etrusce și romane), medievale și moderne. Sute de scări care se răsucesc, arcuri înalte deasupra cărora tronează clădiri masive. Piatră peste tot și pizzerii... multe, multe, multe și nemaipomenit de gustoase. Vechiul și noul împreună efectiv mă fascinează!

Știu că tot ce am  încercat să narez aici este haotic, dar iar mă supun principiului fatalității pentru că atunci când vine vorba de Perugia nu pot fi coerentă. Cam acesta e sentimentul de îndragosteală, nu?

V-am zis eu!
 

Memoriile unei semiperugine

Și mi-am zis că voi scrie în fiecare zi despre un eveniment care prețuiește mult pentru mine, deși la scară istorică constituie  o minusculă părticică: experiența de studentă Erasmus la Perugia, în Italia.
 
După cum vezi, nu am urmat întocmai planul  bine pus la punct. Sunt de șase zile mari de când am ajuns și acesta e primul text. Motivele sunt numeroase, dar cel mai important e lipsa internetului. Cum sunt eu căscată, m-am înregistrat de prea multe ori și sistemul s-a blocat.  Acces la internet avea scumpa mea colegă  de cameră și de facultate, dar mi-a părut aproape un sacrilegiu să adun primele impresii pe un laptop străin și așa s-a năruit bună mea intenție. Nici o problemă, totuși.  Experiențele de până acum s-au întipărit ca un fier roșu în ființă mea.

 E pentru prima dată când sunt departe de casă pentru studiu. Statul la cămin e o altă noutate cu care  m-am familiarizat atât de bine și de plăcut   încât acum am dulcea senzație  de casa, dolce casa atunci când mă întorc de la cursuri. Drămuirea banilor de la bursă constituie însă o sursă de stres continuu. Niciodată nu m-am priceput la matematică, poate doar la operațiile cu minus. Prin urmare, suma mea este într-o continuă scădere, cam în genul declinului Imperiului Roman, asta ca să forțez o sintagmă istorică celebră. Cum nu vreau cu niciun preț să apelez la sponsori generoși, de genul membrii familiei, trebuie totuși să încep sa gandesc mai mult  ca Pitagora.

Un alt  mic  inconfort ar fi lipsa bucătăriei... No cucina, no mangiare...  Dețin însă un card cu care pot cumpăra mâncare de la cantină. Acum depinde care locșor de desfătare culinară aleg, pentru că sunt mai multe puncte de interes gastronomic. Astăzi l-am descoperit pe cel mai calitativ și frica mea de a leșina la sala de lectură din cauza hranei proaste a dispărut.  Trecând peste aceste detalii economico-culinare, vreau să declar răspicat și cu toată convingerea că m-am îndrăgostit  iremediabil de Perugia.

Există un aşa numit mit al vârstei de aur care se regăseşte în trecutul îndepărtat şi la care omenirea visează să se întoarcă. Momentan, nu trecutul mă ispiteşte, ci viitorul meu de aur care se apropie cu paşi repezi. Experienţa Erasmus din acest semestru mă aşteaptă cu braţele larg deschise şi eu, la rândul meu, o rog să se grăbească. Până atunci, încerc să mă înarmez cu un bagaj de cunoştinţe care să favorizeze întâlnirea noastră. Minunatul Youtube îşi face din nou datoria. Iată ce video util am găsit.

Cum să nu iubeşti Italia?

Cum m-a invitat Obama la cină

 Iacă aşa aş vrea să mă privească la ipotetica întâlnire...

În prima campanie prezidenţială a actualului preşedinte american, am urmărit destul de atentă desfăşurarea. M-am înscris chiar şi pe site, primind neîncetat mailuri prin care eram anunţată despre tot ce se întâmplă, care începeau cu "Dear Lara..." (da, m-am autentificat cu nume fals!). 

Bineînţeles că la început aceste mesaje mă făceau să mă simt importantă şi sentimentul meu de iubire creştea văzând cu ochii. Bine, exagerez. Doar că mă prosteam în unele discuţii cu amicii, declarându-le cât sunt eu de importantă încât corespondez cu Obama.

 

 Pentru că în State noua campanie începe să ia avânt, mesajele vin din nou şi în număr tot mai mare. Astăzi, de exemplu, am primit un mesaj care m-a făcut să zâmbesc muuuult, intitulat : Lara, can we meet for dinner?.       

 

Ce familie frumoasă!

 Ehehe, când eşti pe messenger şi ţi se semnalizează sonor că tocmai a sosit poşta, din reflez te uiţi, şi când dai peste un text aşa promiţător după titlu, nu ai cum să nu îl citeşti sperând că, printr-o minune, ar pute fi real. A fost real, dar mister President îmi cere să fac o mică donaţie. Numai astfel aş putea fi selectată să ies cu domnia sa. Iată ce încurajator sună finalul scrisorii: Maybe I'll get to thank you în person. Barack. 

Domnule Obama, facă-se ca acel "maybe" să se transforme într-o certeţe şi atunci promit că donez din banii Erasmus, din banii de bursă, fac lobby şi tot ce e necesar! 

Numai să am parte de această onoare!
 
   

Lăsând la o parte spiritul anecdotic al întâmplării, cred că am să încep să urmăresc din nou viaţă politică "americănească".  

Minunăţia de a crede în sine!!!

Nimic nu poate face viaţă mai frumoasă decât încrederea în sine, credinţa că eşti o persoană zdravănă cu un interior bine închegat, strâns bine la toate capetele, pe dinafară şi pe dinăuntru. O capabilă să înfrunte lumea cu capul sus.

 

O fi de vină vârsta tareee înaintată (mă apropii cu paşi repezi de 22 de ani), or fi experienţele vieţii care m-au purtat de multe ori cu zgâlţâieli monstruoase, alteori doar cu un legănat molcom... realitatea e că sunt astăzi o persoană vie, mai vie decât am fost în mulţi, mulţi ani. 

Trează, sunt atentă la tot ce mă înconjoară. Stau la pândă şi totuşi trăiesc, zâmbesc dar şi tac...

Tresalt la orice sunet, privesc  în jur şi trag cu ochiul  la oameni, la viaţă, le urmăresc mişcările.  Lucrurile cotidiene căpătă un farmec aparte  atunci când le surprind în banalitatea lor.

Mă opresc să privesc o pisică care se întinde la soare, îi dau cake şi rămân surprinsă că este interesată de ofranda mea.

 

Urmăresc linia trotuarului atunci când păşesc pe cale, atentă să nu calc strâmb, aşa cum făceam când eram o piticanie şi mă luam la întrecere cu toavarăşii de joacă.

Privesc cerul şi devin fericită, ştiind că Isus este acolo şi mă aşteaptă.

Emoţii, fericire şi tristeţe. Încruntare şi surâs. Redeştepare a copilului, înţelepciune sau simplă bucurie. Toate se împletesc  şi imi fac cadoul unei euforii continue. Rezultat al naturalului gest  de a-mi permite să am încredere în mine şi să trăiesc. 


Eu şi Hristos de o parte... restul pe latura opusă.

 

Minunăţia de a crede în sine!!!

Versetele mele favorite de astăzi + melodie

"Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci Eu n-am venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osîndi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osîndi în ziua de apoi." (Ioan, 12:47-48)

De ce evreii l-au renegat pe Hristos?

De câteva ori, Isus este pe punctul de a fi lovit cu pietre de cei care îl contestau, însă de fiecare data scapă. Într-una din dăţi, El îi apostrofează: pentru ce anume, din ceea ce a făcut, merită să fie tratat astfel?Răspunsul lor este următorul şi îl găsim în  cartea Ioan din Noul Testament, capitolul 10, versetul 33 (traducerea Cornilescu).

 " Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti om, Te faci Dumnezeu".
 

Nikolai Berdiaev (1874-1948), unul din cei mai importanţi teologi ruşi şi un filozof al religiei, propune următoare explicaţie la întrebarea de ce evreii l-au renegat pe Hristos?, şi consider că este în totală concordanţă cu versetul citat:
 

     "Dumnezeu a devenit om- pentru evrei acest lucru reprezintă un sacrilegiu, un atentat la măreţia şi transcendenţa lui Dumnezeu. În vechea conştiinţă evreiască Dumnezeu intervenea tot timpul în viaţă omului, până în amănuntele ei, dar nu se unea, nu se contopea niciodată cu omul, nu lua chip omenesc. Aici apare prăpastia între conştiinţa creştină şi cea iudaică." 

 

Şi că să dovedesc că sunt istoric în formare şi încerc să îmi însuşesc metodologia, dau şi notă critică:  Nikolai Berdiaev, Creştinsim şi antisemitism. Destinul religios al evreităţii, în Vladimir Soloviov, Nikolai Berdiaev, Gheorghi Fedotov, Creştinism şi antisemitism, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.108. 

Cu inima în galop

Suntem atât de amuzanţi în relaţiile cu sexul opus! Pornind de la o discuţie cu un amic, despre efectul pe care îl au unii sau unele asupra creierului nostru prin simpla prezenţă, mi-am amintit de reacţiile mele în faţa unor indivizi pe care îi plăceam mai mult sau mai puţin. Departe de senzaţia de îndrăgosteală, care nu apare tot timpul, există acea stranie senzaţie că ne pierdem total şi că motoraşul care ar trebui să ne ajute tocmai atunci ne lasă baltă complet. Apar bâlbâielile, privirile pierdute, o gestică incontrolabilă şi aşa mai departe... puteţi continua voi lista.
  

De obicei, mie mi se întâmplă "nenorocirea" atunci când  apreciez foarte mult inteligenţa respectivului Cred cu toată tăria că nu este vorba de atracţie fizică neapărat, ci de ceva mai mult,  indefinibil. M-am intimidat în faţa unora de care nu simţeam niciun fel de atracţie fizică, deci nu se pune. Pe moment, când se întâmplă asta, mă urăsc pe mine, pe el şi pe toată situaţia. Mândria mea fireşte că se răzvrăteşte (şi acum mă gândesc oarecum înciudată la cât de mult hrănesc stima de sine a intimidantului). Dupa un timp, însă, râd cu poftă de acele momente pentru că mă găsesc atât de amuzantă, umană şi simpatică. 

Fiecare are în "palmares-ul" sau asemenea nefericiri drăguţe, nu? 

Şi câte au să mai vină!

Lady Cosânziana e în concediu!

Habar n-am cum e la alte fete, dar personal, atunci  când observ că un tip din preajma mea începe să mă privească ca pe Cosânziana,  comportametul meu se schimbă faţă de el. Devin mohorâtă căci nu mai îmi permit zâmbete, nervoasă pe el şi pe situaţie, atentă la micile detalii: cum mă adresez (tonul vocii să fie unul moderat), hainele să fie cât mai banale în aşa fel încât întreaga mea ţinută să nu îi întreţină niciun fel de speranţă. Conversaţiile nu mai pot fi relaxate pentru că mă înfurie privirea afectuoasă din ochii stimabilului, ce simt că îmi constrânge libertatea.

Iraţională,  încep în interiorul meu un întreg proces în care eu sunt inculpatul şi afecţiunea acestuia ia loc în boxa acuzaţilor. Ai flirtat cu el fără să îţi dai seama, sau intenţionat... ţinuta e de vină... i-ai zâmbit prea mult...  ai fost prea deschisă în conversaţii... sunt cele mai frecvente acuzaţii. Supusă, le iau în considerare, promiţând un timp de reflecţie.

Dacă mai renunţ vreodată la propria personalitate  în favoarea altora, mă internez la nebuni.
 

"Nu o anumită societate îmi pare ridicolă, ci omenirea. "

Abia reuşesc să îmi controlez  furia cu greu reţinută.

Privesc în jurul meu şi văd oameni, care nu au habar despre ce vorbesc, că îşi dau cu părerea despre lucruri care îi depăşesc intelectual. Citesc cărţi care sunt peste puterea lor de înţelegere, strecoară câteva citate scoase din context in argumentarile lor semidocte şi apar astfel în cercurile lor de amici drept oameni destepţi. Alţii sunt în funcţii pentru că au ştiut să îşi folosească tupeul şi  pentru că au adoptat o atitudine agresivă. Prin statutul ce şi-l însuşesc influenţează oamenii ignoranţi cu propriul spirit electic. Toţi au ceva în comun: îşi  formează o imagine perfectă şi ţin cu dinţii ca nimic să nu o strice, cu orice preţ.  Sacrifică prieteni, cunoscuţi, familie pe altarul lui Narcis.

Sunt atât de scârbita acum de această situaţie! Aproape că mă determină  să las la o parte fair-play-ul  şi să îi bat cu propriile arme. Ştiu că posed o anumită doză de răutate care m-ar ajuta mult. Dar cred că dacă m-aş lăsa ispitită în acest mod m-aş urî...Şi cu acest sentiment chiar nu aş putea trăi. 

Istorie şi utopie

 În decursul primilor şapte ani din viaţă, ai mei m-au învăţat că atunci când merg în vizită trebuie să stau cuminte, atentă să nu distrug micile avuţii ale gazdelor. Cred că m-am achitat destul de rezonabil faţă de această lege (deşi o uram aşa cum un copil mic poate urî: pătimaş, categoric şi fără nicio urmă de remuşcare), cu câteva excepţii, printre care a domnit şi domneşte, suverană, aceasta: cotrobăitul prin bibliotecă. Nu aveam ce face atunci, la fel se prezintă şi astăzi "problema". Când ochesc rafturile pline vârf cu tot felul de delicatese,  mai ales pe cele cu parfum istoric, mă reped ţintă şi devin o nesupusă la sfaturile părinteşti din vechime. 

Dând din nou dovadă de rebeliune, recent am descoperit o minunăţie de carte în biblioteca unei surori, Istorie şi utopie, scrisă de Emil Cioran. E, de fapt, o cărţulie apărută în două ediţii  la Editura Humanitas, în 1992 şi 2002. Printre picăturile de timp liber (se presupune că sunt babysitter la un nepoţel din marea-mi familie, pe luna august... nu va imaginaţi cât  e de obositor să asişti un copil la activităţile lui zilnice!), am reuşit să citesc primul text, o scrisoare adresată lui Constantin Noica, în 1957, care are ca temă un subiect care mă obsedează, şi anume  eterna antiteza Orient-Occident: Despre două tipuri de societate.   

Aici, marele nostru filozof  îşi exprimă adeziunea la principiul democraţiei şi prezintă propria sa perspectivă a ceea ce înseamnă Occidentul cu adevărat. Trăind în Franta, el este un expatriat  care simte pe viu experienţa occidentală şi de aceea viziunea este realistă, dând dovadă de luciditate fără urme de romatism. Consideră că trăsătura fundamentală a acestei societăţi, toleranţa, este cea mai găunoasă, şi va duce la prăbuşirea sa.

Căutând numai propriul confort, înţeleptindu-se ca un om bătrân, se exprimă printr-o moderaţie care lasă loc extremismelor de care nu ia seama. Ideologiile nu mai sunt reinventate, nu se mai absoarbe nimic din ce e nou. Cu propriile sale cuvinte: "Deşi era de datoria lui  (a Occidentului) să pună comunismul în practică, să-l adapteze la tradiţiile sale, să-l umanizeze, să-l liberalizeze şi apoi să-l propună omenirii, el a cedat Orientului avantajul de a realiza irealizabilul, de a stoarce putere şi prestigiu din cea miai generoasă iluzie modernă. În bătălia ideologică, Occidentul s-a arătat timorat, inofensiv."

Ador aceasta sclipire de umor!

Lăsând la o parte bagajul lingvistic ce musteşte de filozofie şi prin care uneori deviază de la subiect, m-a umit (şocat) replica dată la posibilă afirmaţie a amicului destinatar, cum că "A noastră (adică, societatea românească comunistă de la 1957) nu-i deloc mai grozavă. Ba dimpotrivă.". Cioran este de acord şi considera că problema era tocmai aceasta: " Ne găsim în faţă a două tipuri de societate inacceptabile". Era Orientul comunizat într-o manieră traumatizantă, şi Occidentul lipsit, din imobilism propriu, de utopiile şi idealurile care i-au marcat ascensiunea. 

N-am idee dacă Cioran a fost social democrat, nu ştiu multe (aproape deloc) despre apetenţa sa ideologică ante- Franţa (simpatii legionare?), dar ideea ce reiese din propoziţia primă din citatul mai lung mă intrigă, dar e şi justificată, având în vedere că în acel timp Franţa era cuprinsă de o adevărată febră socialistă. Să pună comunismul în pratică înseamna oare că democraţia trebuia  să înceapă drumul tranzitoriu către un socialism democrat, nu-i aşa? Cu ale mele cunoştinţe minime, altă concluzie nu pot deduce. Oricum, urmează Rusia şi virusul libertăţii, şi poate am să mă dumiresc acolo. 

Metode sigure pentru a-ţi găsi soţie- umor evreiesc

Preferatele mele. Lista originală e în limba italiană.

1. Găseşte o soţie bună (în ACEL sens) şi căsătoreşte-te. (Osea 1:1-3)

2. Cumpără-ţi un teren şi obţine o soţie ca omagiu- Boaz. (Ruth 4:5-10)

3. Fă în aşa fel încât Domnul să îţi creeze o soţie în timp ce dormi (notă: te poate costa scump)- Adam.  

4. Cu toate că nu e nimeni prin preajmă, caută şi vei găsi pe cineva (totul e relativ)- Cain

5. Fă-te rege şi organizează un concurs de frumuseţe- Ahashverosh (Ester 2:3-4)

6. Atunci când vezi una care îţi place, mergi acasă şi spune la părinţi: "Am văzut o femeie, daţi-mi-o." Dacă părinţii tăi obiectează, repetă-le: "Daţi-mi-o. Ea e acea justă."- Samson (Judecători 14:1)
7. Omoară pe cineva şi  ia-i soţia- David. (2 Samuel 11)
  

                         

---

Metodi sperimentati per trovare moglie

1. Trova una bella prigioniera, portala a casa, rasale la testa, tagliale le unghie, e dalle vestiti nuovi. Poi è tua. (Devarim 21:11-13)

2. Trova una buona donna (in QUEL senso) e sposala. (Osea 1:1-3)

3. Trova un uomo con sette figlie, e stupiscilo abbeverandogli il gregge. Mosé (Shemot 2:16-21)

4. Acquista un terreno, e ottieni una moglie come omaggio. Boaz (Ruth 4:5-10)

5. Imbucati a una festa. Quando le donne ballano, prendine una al volo e portatela a casa come moglie. Beniaminiti (Giudici 21:19-25)

6. Fai in modo che il Signore ti crei una moglie mentre dormi (nota: può costare caro). Adamo (Bereshit 2:19-24)

7. Lavora sette anni per avere la mano di una ragazza. Fatti imbrogliare, e prendi quella sbagliata. Poi lavora altri sette anni per quella giusta. 14 anni di ricerca per una moglie. Giacobbe (Bereshit 29:15-30)

8. Taglia i prepuzi di 200 nemici del tuo futuro suocero e ottieni sua figlia. David (I Samuele 18:27)

9. Anche se non c'é nessuno in giro, cerca un po' e troverai qualcuno (tutto è relativo). Caino (Bereshit 4:16-17)

10. Diventa imperatore e organizza un concorso di bellezza. Serse, ossia Ahashverosh. (Ester 2:3-4)

11. Quando vedi una che ti piace, vai a casa e di ai genitori: "Ho visto una donna, datemela" Se i tuoi genitori obiettano, ripeti "Datemela. Lei è quella giusta". Sansone (Giudici 14:1-)

12. Ammazza qualcuno e prendi sua moglie. David (2 Samuel 11)

13. Aspetta che tuo fratello passi a miglior vita e sposa la vedova. Non è solo una buona idea, è obbligatorio. Onan e Boaz.

14. Non essere schizzinoso, supplisci alla qualità con la quantità. Shelomo (1 Re 11:1-3)

Arye L.

Penticostalii italieni

Spuneam că am multe de povestit despre experienţele mele din Torino. Unele nu sunt noi, pentru că de ele am avut parte şi anii trecuţi, ci doar reactualizate. 

Una din aceste experienţe cu impact profund este reprezentată de contactul cu biserica penticostală italiană şi, implicit, cu credincioşii ce o compun.

Este remarcabil modul de închinare, total diferit de cel din bisericile româneşti evanghelice.

Am să va dau un exemplu, exemplul predicatorului, prin comparaţie.

Surprinzător, aici numai pastorul predică, exceptând momentele când sunt invitaţi alţi pastori sau misionari. Consider că această este calea cea mai corectă pentru a vesti Evanghelia. Pentru că  puţini sunt bărbaţii predestinaţi pentru acest tip de slujire, este necesar că ei să cunoască chemarea şi să primească "undă verde" de sus. Dacă aceştia împlinesc planul lui Dumnezeu, devenind slujitori ai Cuvantului, "hrană spirituală"  devine cu adevărat spirituală, venită prin Duhul Sfânt. 

Dimpotrivă, atunci când se merge pe principiul că oricine poate vesti Cuvântul, foarte uşor se cade în erezie. De aceea avem de multe ori  în bisericile  româneşti auditoriul  complet plictisit şi absent la spusele celui din faţă, care nu cunoaşte nici Scriptura, dar nici locul pe care ar trebui să îl aibă în Trupul lui Hristos.  Sau se propagă învăţături având ca fundament, ca sursă primară, opere teologice, filozofie, sau chiar istorie. Intelectuale, abundă în informaţii interesante dar, din păcate, nu ajută aproape deloc la apropierea reală de Dumnezeu. 

De cealaltă parte, mesajul celui care este cu adevărat "chemat" este simplu dar în acelaşi timp profund (un paradox pe care nu îl pot explica în mod raţional).

Bazat în totalitate pe Scriptură, conţine învăţături care întăresc credinţa celor care ascultă.

Am revenit!

Absenta mea de pe blog, din ultimele doua saptamani, are o explicatie solida: incerc sa ma reacomodez cu prezenta zilnica a celor doisprezece frati si surori ce ii am. Adaugati la cifra de 12 inca 7 cumnati si cumnate, plus 7 nepotei si nepotele, faceti totalul, si astfel scuza mea poate aparea mai credibila.

Acestia si acestea traiesc cu totii in Torino, si, avand in vedere ca eu imi duc traiul cotidian in Iasi,  pe tot parcursul anului, vacantele le petrec in Italia. Pentru o persoana care traieste o perioada de aproximativ zece luni ca unica fiica, poate deveni extrem de dificil sa accepte, dintr-o data, in spatiul intim, prezenta a atator apropiati.

Chiar in acest moment, cand scriu pe blog, ascult Waka Waka cu volumul la maxim, pentru ca ai mei nepoti si ale mele nepotele trebuie sa isi dovedeasca abilitatile de dansatori specializati pe ritmuri tribale. Bineinteles ca,  din timp in timp, ma striga, fiecare, si eu trebuie, in postura de mare critic, sa ii felicit pentru demonstratii.

Facand abstractie de acest proces prin care tocmai trec, Torino mi se pare la fel de familiar ca ultima data cand l-am vazut. Nativii ma impresioneaza, in continuare, prin atitudinea relaxata si, mai ales, prin politetea afisata atunci cand ti se adreseaza.
Am inca multe sa va spun dar, din nou, "noua" mea familie ma impiedica: tocmai s-au adunat in camera in care ma aflu pentru a urmari video-ul de la cea mai recenta nunta din familie.

Pe curand!

P.S. Nu m-am dumirit inca cum sta treaba cu  diacriticile pe noul laptop, deci de acesta data am ciuntit limba romana. Iertare...!:)

Sunt o prinţesǎ şi vreau ca al meu cavaler sǎ mǎ trateze ca atare!

Sǎ fii mereu tu însǎţi, dar sǎ devii mereu ceva mai bun. (...)

Sǎ fii modestǎ, dar sǎ nu uiţi cǎ o fatǎ trebuie tratatǎ ca o prinţesǎ, iar o fatǎ specialǎ ca o zeiţǎ. Deci sǎ fii zeiţǎ!

Sunt sfaturi trimise de un amic drag, cu ocazia plecǎrii mele, mâine dimineaţǎ, la Torino, Italia.

Îmi plac. 

Primul, pentru cǎ vine ca o completare la “legǎmântul” meu public, descris în articolul anterior. Sǎ îmi pastrez eul, dar sǎ îl îmbunǎtǎţesc mereu. Al doilea, cred cǎ ar putea fi folosit ca un motto la orice fel de campanie care ar avea ca ţintǎ publicul feminin. Eu l-aş folosi, de exemplu, pentru a încuraja femeile sǎ cearǎ un comportament mai cavaleresc din partea domnilor cu care au relaţii. 

Le-aş zice: doamnelor, cereţi sǎ vi se facǎ curte ca altǎdatǎ!

Şi ce dacǎ pare un concept demodat, de pe vremea bunicii, care  vǎ aduce aminte cǎ atunci femeile nu se  bucurau de drepturile de care aveţi voi parte astǎzi.  Sǎ nu credeţi cǎ dacǎ acceptaţi sǎ fiţi curtate, demnitatea voastrǎ are de suferit. Nu vǎ reîntorceţi la starea inferioarǎ în care voiau unii sǎ vǎ menţinǎ doar pentru cǎ aşteptaţi din partea lui flori, versuri de dragoste şi ce mai vreţi voi. Curtatul ar trebui sǎ rǎmânǎ, în continuare, o parte importantǎ din jocul iubirii; este un drept al vostru sǎ fiţi cucerite cu ce vi se pare vouǎ romantic.

Protestaţi faţǎ de grosolǎnia lor şi revendicaţi-vǎ ce vi se cuvine!

Fiţi prinţese, or  zeiţe, şi cereţi un tratament pe mǎsurǎ!

Meritaţi!