Nimic nou

Previzibilul existenţei umane îmi apare uneori destul de deprimant, prin repetarea la  nesfârșit a ciclului naștere-viaţǎ-moarte și a experiențelor ce îl compun.  

Pentru cǎ, la urma urmei, nu mǎ diferențiez cu nimic de omul care a trǎit acum cinci sute de ani, care a  zâmbit, s-a mâniat or a iubit în același tipar comportamental ce mǎ definește, ca ființǎ umanǎ.
La fel, imperii s-au clǎdit și s-au nǎruit, eroi individuali sau colectivi și-au jucat partea de rol, oameni simpli și-au țesut  istorii de care nu își mai aduce nimeni aminte...

E o succesiune a firescului care își gǎsește bine sintetizatǎ esenţa în   expresia "Toți oamenii sunt muritori", a Simonei de Beauvoir. Comun-ul repetitiv e prezent și în spusele Eclesiastului, care afirma:

“Ce a fost, va mai fi, și ce s-a fǎcut , se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacǎ este vreun lucru despre care s-ar putea spune: “Iatǎ ceva nou!” de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastrǎ”. 

Da, toate acestea pot fi frustrante, parcǎ mǎ limiteazǎ și îmi refuzǎ dreptul la spontaneitatea trǎirii. Insǎ, dacǎ “sondez” mai adânc,  ajung la concluzia cǎ tocmai existența acestui determinism oferǎ umanitǎții șansa sǎ fie una.
Sǎ formeze un tot care împletește simțǎmintele și experiențele omului roman, ale umanistului sau ale informaticianului contemporan. Liant ce leagǎ oamenii din timpuri istorice distincte. Nimic nu-mi pare mai fascinant, nu-i așa, decât sǎ știu cǎ o tânǎrǎ de acum cinci veacuri a simțit aceleași emoții în fața unei situații oarecare,ca cele pe care eu tocmai le experimentez.