Credinta, incotro?

De doua lucruri sunt sigura astazi. Primul, ca refuz limitarea libertatii religioase care s-a manifestat in intreaga desfasurare istorica a medievalitatii. In al doilea rand, nu inghit relativismul contemporan al credintelor religioase, purtat in numele tolerantei.

Faptul ca "ma leg" de conceptia medievala  si de cea actuala pare putin ciudat, caci stim ca cele doua conceptii se difera irevocabil prin insemnatatea ce o da, fiecare, ideilor religioase. 

Evul Mediu social, politic, stiintific etc. este impregnat de mentalitatea crestina. Contemporaneitatea limiteaza strict religiosul in sfera spatiului privat (consecinta a modernitatii).

Dar cred ca ambele exprima doua extreme, asupra celei dintai avand o intelegere destul de concisa. Asupra celeilalte inca incerc sa gasesc un raspuns viabil (sunt total de acord cu secularizarea, ce vreau eu e  sa aflu cum sa ma raportez la ce voi descrie in ultima parte a expunerii).

Mi s-a intamplat sa afirm ca prefer gandirea crestina medievala, cu toate superstitiile ce o insoteau, amalgamului de credinte derizorii, reintoarcerii la credinte pagane (gen inchinarea la Mama Natura), incercarii ecumenice ce relativizeaza, astazi,  trairea spirituala autentica.  Imi facusem eu portretul ideal al omului religios care, desi incult si fara posibilitatea de a apela la Sursa, credea in Dumnezeu. I se inchina intr-o forma primitiva, asa cum putea, si in functie de capacitatea-i intelectuala. Desi ii era cenzurata experienta divina (ma refer, mai ales, la Inchizitie).

Dar e doar un tablou romantic care spune ce ar fi trebuit sa fie. Insa omul medieval nu putea, cenzurat fiind, sa aiba o relatie directa cu Dumnezeul crestin. Era ghidat de datini stramosesti sub forma crestina, caci fondul ramanea in continuare unul barbar si primitiv. Si aici ma refer atat la crestinismul apusean, cat si la corespondentul sau rasaritean.

Contemporaneitatea religioasa se prezinta sub forma unui pluralism ametitor, dat al libertatii religioase depline (bineinteles, raportandu-ma la Europa si cele doua Americi) .
Traind intr-o astfel de societate, am invatat ca toleranta trebuie sa ma caracterizeze. Apartenenta la o confesiune crestina minoritara in Romania cred ca a intarit acest spirit al acceptarii "celuilalt", avand in vedere ca eu insami sunt tolerata de majoritate.

Asadar, respect toate formele de inchinare si crez. Chiar daca nu le accept personal si refuz sa le percep ca o alta Cale de a accede la Divinitate.

Pana aici am enuntat doua stari de fapt: nu am nicio problema sa recunosc  diversitatea religioasa, si consider ca  Adevarul s-a revelat prin Unul.

Nedumerita sunt insa de ceva. Acceptarea  diversitatii nu implica  automat un grad de relativizare, recunoscand ca toate religiile sunt bune, indiferent de ceea ce exprima?
Sau mai sunt oare toleranta atunci cand  cred ca  nu exista Purgatoriu, ca Mahomed  nu are dreptate cand afirma ca Isus a fost  un simplu profet, sau ca  rugaciunea catre sfinti  nu ma zideste spiritual?  Caci eman un exclusivism evident in ceea ce priveste adevarul credintelor .
Imi pare ca exista o contradictie pe aici, dar imi scapa.
...

Nu vreau ca perceptia mea despre Dumnezeul Bibliei sa fie redusa la valorile comune regasite in cele trei religii monoteistee. Care, dupa cum spunea un domn, Roger Arnaldez, ar duce la un "umanism iudeo-islamo-crestin".

Limba noastra-i o comoara

"Mie nu imi place proful Y pentru ca foloseste un limbaj intortocheat si nu il inteleg. La seminarii mi-e greu sa ii urmaresc expunerea.  Cred ca ar trebui sa foloseasca un limbaj comun."

Cum va suna? Simtiti ca va roade ceva pe creier? N-ati inteles? Sa reformulez, poate ca n-am fost coerenta. 

Studentul  X considera ca profesorul Y trebuie sa se exprime intr-o limba romana simpla, cand explica studentilor la seminar. Fara neologisme, fara fraze lungi care necesita o atentie sporita.

Mie imi place proful Y.

Imi place limbajul lui intortocheat, caci un intelectual trebuie sa se exprime intortocheat. Nu degeaba exista vorba aceea in popor, ca invatatii vorbesc o limba de neinteles si discuta chestii pasaresti. 

La seminarii profesorul nu-i obligat sa iti explice lectia  ca in liceu. Pune mana pe o carte, ia-ti cateva notite si ai sa vezi apoi ca idelile profului nu-s chiar atat de chinezesti.

Ce cuvant nu intelegi, noteaza-l. Sau cere-i sa il mai repete o data (exista riscul sa il scrii gresit pentru ca il auzi pentru prima data). Profesorii nu-s deranjati de intrebari.  Mergi frumos acasa si cauti in DEX. Vei deveni mai destept pe zi ce trece.

Stie cineva cine e personajul?:)

Personal, eu ador sa merg la facultate, sa stau cu coatele pe banca si sa ascult un prof, o profa care a citit sute de carti, a fisat o sumedenie si a invatat "o groaza". 
Ador sa urmaresc logica expunerii, incercand sa observ cam unde ar veni pusa virgula, sau sa ma intreb pana unde merge proful cu paralelismul.
Dupa ce tace, am atat de multe intrebari dar ma fac mica-mica. Ma intimideaza bagajul lor de cunostinte



P.S. Daca in mediul universitar profesorului i se cere sa vorbeasca ca in fata unor elevi de la gimnaziu, de ce mai numim universitatea institutie de invatamant superior? 

Ehe, pe vremea mea...

Recent,  am frunzarit cartea lui Alexandre Dumas, "Ludovic al XIV-lea si secolul sau". 

Pe la inceput, gasiti acolo niste detalii interesante cu privire la iubirea ducelui de Buckingham fata de  Ana de Austria, sotia regelui Ludovic al XIII-lea. Pentru a-i fi in preajma,  indragostitul recurgea la diferite deghizari. Se prezenta acesteia ba ca gradinar, ghicitor, ori rege oriental, sau chiar ca servitor.

Dumas: "Astazi suntem foarte departe de acele iubiri cavaleresti care n-aveau adesea drept rasplata, pentru niste sacrificii uriase, decat o privire sau un cuvant; pe atunci femeile erau iubite ca niste regine, iar reginele ca niste divinitati".

Imi pare mie sau putem citi la Dumas o nostalgie fata de cum se iubea la 1624? Ca  de pierderea sentimentului de iubire cavaleresc vorbeste deslusit. 

Daca "astazi-ul" lui insemna anul 1850, sunt curioasa ce ar fi scris in 2010.

Modernismul paulin

 

V-ati gandit vreodata ca Paul (ma feresc sa folosesc Pavel pentru ca e nume slav si nu imi place) a anticipat miscarea feminista de emancipare cu mai bine de un mileniu? Incepand de ieri, eu da.

In scrierile sale am citit cu totii de paralelismul crestin-soldat. Intocmai ca un militar, crestinul  sau crestina trebuie sa se disciplineze pentru a avea victorie in lupta cu (non)valorile "lumii".

Lumea greco-romana  a secolului intai excludea de la serviciul militar femeile. Surprinzator sau nu, paralelismul lui Paul le implica si pe "işe".  Barbatul si femeia participa la lupta impreuna, egali. Exista o inovatie in aceasta gandire, daca ne gandim la mentalul colectiv al epocii care le plasa altundeva, decat in miezul activitatilor importante pentru cetate.

Imi place sa cred ca imaginea femeii avansa astfel macar pret de cativa milimetri, chiar daca numai in planul ideilor, in imaginarul crestin.

P.s pare ilogic? Se prea poate. Pentru o perioada lunga de timp l-am vazut pe Paul ca un mic misogin. Incep sa imi reviziuiesc parerea.

"Ingrijeste-ti trandafirii, noi preferam sa fim golani"

Sunt frustrata. Sunt tanara si simt ca uniformisul, relativismul post-modernist si apatia ne-a cuprins pe toti. Tinerii studenti, din care fac parte, nu mai sunt intelectualii autentici de odinoara, nu au crezuri politice, convingeri principiale pentru care sa lupte. Unde mai gasesti tineri, sa stea in greva foamei saptamani pentru pentru tara lor, ca tinerii de la 1990 din Piata Universitatii.

Nu sunt nationalista si imi asum constienta  acel trecut istoric romanesc nemitologizat (mitologizare  care in final are o scuza pentru ca e consecinta fireasca a evolutiei unui  popor, care isi proslaveste eroii deveniti legendari).

Nu-mi permit sa formulez judecati de valoare referior la cat de patrioti ar trebui sa fim, sau ca lipsa de iubire a politicienilor fata de tara a dus la aceasta lehamite vis-a vis de valorile care ar trebui sa caracterizeze o natiune democratica si liberala.

Ma abtin sa arunc cu piatra in "pitzipoance si cocalari" pentru ca de fapt categoria asta e numai o parte a populatiei tinere a  Romaniei. Sunt si altii, care ar putea face ceva. Nu stiu cum, sunt confuza si n-am nicio idee decat raportandu-ma la tarile occidentale. Din cate stiu in Franta tinerii inca  se mobilizeaza in manifestatii de strada, cand au revendicari refuzate. Afinitatea traditionala a Romaniei fata de Franta  este recunoscuta de toti, istoric ma refer. Sa o lasam sa se manifeste in directia asta, sa ne influenteze.

Viata studenteasca reflectata in activitatile ligilor e o parodie. Ligile studentesti nu fac decat proiecte cu impact  ideatic si practic minim.  Sau nu, gresesc. Au impact numai cand e vorba de petreceri, cluburi, karaoke, si atat.

Comparand versurile compuse de manifestantii din 1990cu imnurile anti-criza de astazi iti dai seama de calitatea, nu numai literara, dar si ideologica a reclamantilor. Sau nu poti sa nu observi ironia muscatoare si inteligenta Lor.

1990

"Aiaia, voturile ne asteapta-n mai

De votam gresit atunci e bai, 

Si iar Militia si Securitatea vor face din nou Dreptatea., 

Si-n loc de banane ne-or trage bastoane 

Si vom planta trandafiri..."

"De trei luni nici nu dorm 

nici nu lucrez, 

nu ma distrez, 

Toata ziua ma intreb 

Eu cu cine votez?"

(n-am gasit versurile si le-am copiat dupa ureche, audiind melodiile)

2010

"Fara bani n-ai ce sa faci, ne mutam in copaci...

Toti o fac pe desteptii

Dar nu sunt decat freti"

( Imnul anti-criza)

Unde ne este viata specifica tineretii, avantul de multe ori irational, dar atat de necesar unei transformari???

Daca vreti o doza din atmosfera sanatoasa, creata de "fortele reactionare",   recomad documentarul  "Piata Universitatii". Este un colaj de video si interviuri, melodii si atmosfera revolutionara. Recunosc, cu nota de subiectivism de rigoare.

Ce pot avea in comun...asta. cu asta... Mie imi dau iluzia unei lumi iubitoare si unite. In clipe de astea spontane, oamenii devin simpatici cu inimi prietenoase.

Sarte si Hollywood-ul

"Ajunge ca un om sa iubeasca toti oamenii cu o iubire neinjumatatita, pentru ca aceasta iubire sa se intinda de la unul la altul peste toata omenirea." (Jean-Paul Sartre)

Am fost intrebata de un amic ce filme am vizionat in ultima vreme. Pe moment n-am stiut sa ii raspund la intrebare din simplul motiv ca nu m-am mai delectat de multisor cu un film bun. Astazi am (re)dat peste Pay it forward. Nu stiu daca regizoarea filmului Pay it forward a citit pe Sartre. Insa ideea filosofului francez se muleaza perfect in povestea baietelului sensibil care vrea sa schimbe lumea prin Bine. E un film impresionabil.

Eu l-am simtit de doua ori. Se merita!

Let's be friends...

Cand vizionezi acest video, mediteaza la cineva din proximite, cineva diferit de tine atat de mult incat  o apropiere ti se pare ireconciliabila.

Saptamana trecuta am observat de aproape o tanara de etnie rroma. Mi-am dorit, pret de cateva momente, sa o cunosc ca amica. Afirm de multe ori ca sunt cetatean al lumii, cu o mica nota ironica, bineinteles, in contextul in care se tot discuta despre globalizare, ecumenism etc. Ma intriga oobiceiurile si cultura altor popoare, ca germanii cu sobrietatea lor, italienii prin eleganta si istorie, englezii pentru accentul lor aristrocratic. Si totusi, nici macar o singura data n-am dialogat cu un rrom, persoana care e"acasa" si apartine de o cultura aparte si respingatoare pentru majoritatea concetatenilor mei.

Oare cum ar fi?