Am revenit!

Absenta mea de pe blog, din ultimele doua saptamani, are o explicatie solida: incerc sa ma reacomodez cu prezenta zilnica a celor doisprezece frati si surori ce ii am. Adaugati la cifra de 12 inca 7 cumnati si cumnate, plus 7 nepotei si nepotele, faceti totalul, si astfel scuza mea poate aparea mai credibila.

Acestia si acestea traiesc cu totii in Torino, si, avand in vedere ca eu imi duc traiul cotidian in Iasi,  pe tot parcursul anului, vacantele le petrec in Italia. Pentru o persoana care traieste o perioada de aproximativ zece luni ca unica fiica, poate deveni extrem de dificil sa accepte, dintr-o data, in spatiul intim, prezenta a atator apropiati.

Chiar in acest moment, cand scriu pe blog, ascult Waka Waka cu volumul la maxim, pentru ca ai mei nepoti si ale mele nepotele trebuie sa isi dovedeasca abilitatile de dansatori specializati pe ritmuri tribale. Bineinteles ca,  din timp in timp, ma striga, fiecare, si eu trebuie, in postura de mare critic, sa ii felicit pentru demonstratii.

Facand abstractie de acest proces prin care tocmai trec, Torino mi se pare la fel de familiar ca ultima data cand l-am vazut. Nativii ma impresioneaza, in continuare, prin atitudinea relaxata si, mai ales, prin politetea afisata atunci cand ti se adreseaza.
Am inca multe sa va spun dar, din nou, "noua" mea familie ma impiedica: tocmai s-au adunat in camera in care ma aflu pentru a urmari video-ul de la cea mai recenta nunta din familie.

Pe curand!

P.S. Nu m-am dumirit inca cum sta treaba cu  diacriticile pe noul laptop, deci de acesta data am ciuntit limba romana. Iertare...!:)

Sunt o prinţesǎ şi vreau ca al meu cavaler sǎ mǎ trateze ca atare!

Sǎ fii mereu tu însǎţi, dar sǎ devii mereu ceva mai bun. (...)

Sǎ fii modestǎ, dar sǎ nu uiţi cǎ o fatǎ trebuie tratatǎ ca o prinţesǎ, iar o fatǎ specialǎ ca o zeiţǎ. Deci sǎ fii zeiţǎ!

Sunt sfaturi trimise de un amic drag, cu ocazia plecǎrii mele, mâine dimineaţǎ, la Torino, Italia.

Îmi plac. 

Primul, pentru cǎ vine ca o completare la “legǎmântul” meu public, descris în articolul anterior. Sǎ îmi pastrez eul, dar sǎ îl îmbunǎtǎţesc mereu. Al doilea, cred cǎ ar putea fi folosit ca un motto la orice fel de campanie care ar avea ca ţintǎ publicul feminin. Eu l-aş folosi, de exemplu, pentru a încuraja femeile sǎ cearǎ un comportament mai cavaleresc din partea domnilor cu care au relaţii. 

Le-aş zice: doamnelor, cereţi sǎ vi se facǎ curte ca altǎdatǎ!

Şi ce dacǎ pare un concept demodat, de pe vremea bunicii, care  vǎ aduce aminte cǎ atunci femeile nu se  bucurau de drepturile de care aveţi voi parte astǎzi.  Sǎ nu credeţi cǎ dacǎ acceptaţi sǎ fiţi curtate, demnitatea voastrǎ are de suferit. Nu vǎ reîntorceţi la starea inferioarǎ în care voiau unii sǎ vǎ menţinǎ doar pentru cǎ aşteptaţi din partea lui flori, versuri de dragoste şi ce mai vreţi voi. Curtatul ar trebui sǎ rǎmânǎ, în continuare, o parte importantǎ din jocul iubirii; este un drept al vostru sǎ fiţi cucerite cu ce vi se pare vouǎ romantic.

Protestaţi faţǎ de grosolǎnia lor şi revendicaţi-vǎ ce vi se cuvine!

Fiţi prinţese, or  zeiţe, şi cereţi un tratament pe mǎsurǎ!

Meritaţi!

Legǎmânt cu mine însǎmi

Ia în considerare ce spun ceilalţi despre tine! Analizeazǎ-te, cǎci s-ar putea sǎ aibǎ dreptate! Ei pot sesiza defecte de care tu nu ai habar, deci e util sǎ îi asculţi şi apoi sǎ încerci sǎ te schimbi.

Cunoaşte-ţi limitele! La o anumitǎ vârstǎ ar trebui sǎ te cunoşti îndeajuns de bine încât sǎ ştii de ce eşti capabil, sau nu. Visurile mǎreţe sunt pentru copii. Tu eşti deja în lumea maturilor, deci fii pragmatic(ǎ).

Vǎ sunǎ cunoscut acest refren ? Mie da. Eu am ascultat aceste versuri, le-am luat ca sfaturi valabile şi acum îmi pare rǎu. Pentru cǎ le-am pus în aplicare, simt cǎ devin pe zi ce trece o fiinţǎ tot mi plicticoasǎ şi mai fǎrǎ viaţǎ. Trǎirea mea interioarǎ parcǎ a sǎrǎcit, ţelurile mele au scǎzut şi un fatalism enervant îmi guverneazǎ viaţa.

Nu mai îmi place de mine.

Iatǎ care este noua mea poziţie pe care vreau sa o aplic de acum înainte.

Cei din universul meu apropiat nu ar trebui sǎ îmi urmǎreascǎ fiecare defect şi sǎ mi-l arunce în faţǎ. Din contra, apropiaţii ar trebui sǎ mǎ accepte aşa cum sunt. Sǎ îmi spunǎ neregulile ce le-au observat la mine, dar fǎrǎ a avea aerul unor dumnezei... superioritatea doare cel mai mult. Dacǎ continuǎ în acest mod, nu au decât. Dar eu nu îi mai accept în universul meu.

Nimeni nu va ajunge vreodatǎ sǎ îşi cunoascǎ limitele! Suntem atât de complexi încât e imposibil. Adâncurile fiinţei umane nu le cunoşte nimeni şi, în  acest caz, dacǎ ne este (aproape) impoibil sǎ ajungem la autocunoaştere, ce mai înseamnǎ acest îndemn...despre ce limite este vorba... cine hotǎrǎşte mǎsura?  Sau cum rǎmâne cu toţi marii oameni ai istoriei, care au avut realizǎri grandioase tocmai pentru cǎ şi-au depǎşit limitele impuse de o societate egoistǎ? Ridiculizaţi, au continut în visurile lor nebuneşti şi au reuşit!

Eu refuz acest conformism…. revin la vechile idealuri.

Pot totul în Hristos, care mǎ întǎreşte!

Nicolae Iorga la Perugia

Dacǎ despre istorici care au poposit pe meleaguri franceze, germane sau austrice (ca sǎ dau câteva example) am tot auzit, de  Perugia nu se lega niciun nume din istoriografia româneascǎ.. Ce-i drept, Italia nu a constituit un punct de interes academic pentru doritorii de studii în Occident şi era deci firesc sǎ nu gǎsesc nicio referinţǎ.

În acest cadru, a fost o surprizǎ colosalǎ sǎ descopǎr cǎ în octombrie 2011 voi cǎlca pe urmele marelui Nicolae Iorga, care acum 76 de ani (1935) vizita o serie de oraşe italiene, cu Perugia ca ultimǎ oprire înainte de a ajunge la Veneţia.

Nu m-am hotǎrât dacǎ la seminariile de la început de semestru am sǎ mǎ prezint viitorilor profesori şi colegi(e) ca o (demnǎ) urmaşǎ a acestui geniu, dar sunt sigurǎ cǎ la posibila întrebare “ Ce legǎturǎ existǎ între Perugia şi România?",  am sǎ rǎspund, seninǎ,  “Nicolae Iorga!”

Politeţea confruntǎrii intelectuale

Din scurta mea experienţǎ, am observat cǎ în România noastrǎ ajungem greu la performanţa de a purta un dialog intelectual decent în cadrul unei dezbateri, comunicǎri s.a.m.d.. Un dialog intelectual decent nu presupune  doar folosirea unui bagaj de cunoştinţe, ci şi o moralǎ care sǎ se manifeste în menţinerea unui comportament respectuos faţǎ de persoana care susţine o altǎ opinie.  

Am gǎsit în volumul Politice, al lui H.-R. Patapievici, o scurtǎ descriere a experienţei sale în cadrul unei seminar desfǎşurat la Salzburg, unde au participat intelectuali de peste tot. Observând modul civilizat de desfǎşurare, el a schiţat punctele forte din care am extras acele învǎţǎminte, care se referǎ strict la politeţe.

1. Când ai o altǎ opinie decât cel ce tocmai a prezentat propria viziune, sub nicio formǎ  nu trebuie sǎ te referi la ““suportul” uman al ideilor discutate sau la presupusele lor motivaţii în istoria personalǎ a celui care le susţine: când discuţi cu cineva, trebuie sǎ te strǎduieşti sǎ vezi în faţǎ ta ideile puse în discuţie şi nu persoana care, întâmplǎtor, le poartǎ”.
2. Când construieşti o replicǎ,  care contrazice un punct de vedere, primul pas constǎ în identificarea unui punct, oricât de mic, cu care sǎ poţi fi de acord în aşa fel încât sǎ flatezi adversarul (a nu confunda cu lunguşirea) pentru a stârni simpatia intelectualǎ a acestuia.
3. Argumentul respins nu trebuie identificat  cu viziunea personalǎ despre lume a celui supus criticii. Viziunea personalǎ despre lume nu trebuie respinsǎ total, pentru cǎ implicǎ o participare afectivǎ personalǎ şi astfel ar putea fi resimţitǎ de cel criticat ca un argument ad personam.
4. Apelul la  citarea unei contra- afirmaţii de autoritate, a unei somitǎţi din domeniul de interes pentru a respinge un argument nu este o cale de recurs acceptatǎ.

Argumente care sǎ ne scuze cǎ noi nu prea apelǎm la cele de mai sus existǎ. Nu avem tradiţia intelectualǎ a Occidentului şi experienţa comunismului a fost traumatizantǎ în acest sens, pentru cǎ a întrerupt evoluţia intelectualǎ începutǎ înainte. Perfect adevǎrat. Ce nu-mi picǎ mie bine e faptul cǎ elitele noastre naţionale şi locale nu încearcǎ se reformeze şi astfel noi, tinerii, ne formǎm în acelaşi spirit rǎutǎcios şi nici mǎcar nu ne dǎm seama.

Plan

Am un plan mǎreţ în minte: de astǎzi ascult câte o predicǎ din lista cu nume ce se aflǎ aici.

Lista mea personalǎ conţine puţini predicatori români pentru cǎ mi-am creat o pǎrere preconceputǎ (de multe ori întemeiatǎ) cǎ foooooarte numeroşi şi vrednici apǎrǎtori ai Evangheliei nu reuşesc sǎ pǎtrundǎ esenţa Cuvântului şi se izbesc doar de lucrurile de suprafaţǎ. Îmi iau inima în dinţi şi purced la o anchetǎ obiectivǎ (mi-aş dori), a cǎrei scop nu este sǎ ajung la un verdict clar, ci mai degrabǎ la o schimbare a imaginii negative. Sper sǎ câştig şi duhovniceşte, adicǎ ceea ce voi auzi sǎ îmi “întǎreascǎ omul dinlǎuntru”.

Alegerea o voi face dupǎ iniţialele autorilor. Încântǎtor, primul domn cu A se numeşte Aaron Abramson şi are o predicǎ intitulatǎ Sǎrbǎtorile evreieşti.

Ce semn încurajator!

Istoria celeilalte jumǎtǎţi a omenirii

Zilele acestea am citit o carte incredibil de bine scrisǎ, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu pînǎ în zilele noastre de Gisele Bock, şi o recomand tuturor acelora care doresc sǎ cunoascǎ istoria celeilalte jumǎtǎţi a omenirii ("jumǎtatea" cunoscutǎ fiind, evident, bǎrbaţii despre care am învǎţat- exclusiv- cu toţii la scoalǎ).

Sunt sigurǎ cǎ nu mulţi ştiu decât foarte puţin, sau chiar deloc, despre lupta purtatǎ de-a lungul secolelor de cǎtre femei şi bǎrbaţi ca acestea sǎ fie consideratǎ  fiinţe umane (!!!), egale ca naturǎ cu aceştia. Citind-o, veţi rǎmâne şocaţi ce fel de grozǎvii au putut sǎ fie acceptate ca adevǎruri absolute, menite sǎ reliefeze statutul inferior al femeii. De asemenea, am fost încântatǎ sǎ aflu despre activitǎţile intelectuale ale unor femei care, încǎ din secolele XI, XII, au mânuit peniţa pentru a-şi apǎra sexul şi demnitatea.

În tot acest timp, cât am citit lucrarea, subiectul “femeia în istorie” a cam început sǎ mǎ bântuie. Drept urmare, am vizionat filmul Mona Lisa Smile (inteligent şi foarte echilibrat) şi sunt, în continuare, în cǎutare de filme, cǎrţi cu temǎ feministǎ.

Mi-ar plǎcea sǎ pot urma la facultate un curs legat strict de istoria femeilor din spaţiul românesc. Însǎ, istoriografia româneascǎ încǎ stǎ foarte prost la capitolul acesta. Oficial, se spune cǎ nu ar fi destul material documentar pentru o prezentre temeinicǎ, dar tare mǎ tem cǎ, de fapt,  reprezintǎ un subiect considerat  “frivol” pentru mulţi dintre iluştrii reprezentanţi ai istoriografiei noastre. Deh, istoria marginalilor provoacǎ friguri  şi sentimente de respingere pentru majoritari.