There is power in the Name of Jesus

O istorie a umanității

Privește în jur cu o nemăsurată frică, reflectată în ochii imenși și goi. Din dreapta sa se aude un sunet sinistru. Pentru o ființă umană obișnuită, acel zgomot nu ar fi fost perceptibil. Dar ea nu este normală. Banalul, cotidianul etern al umanității este prea strâmt, o limitează și de aceea se zbate. Se răsucește, zvârcolindu-se pe pavamentul rece la poalele stâncii. Aceasta este maniera în care a ajuns aici. Zvârcolindu-se, deși mișcările bruște o răneau și brațele fără putere îi atârnau pe lângă corpul devenit dintr-o dată prea greu.

Încearcă să se oprească, ca să deslușească sunetul. Închide ochii, însă ploapele, obișnuite cu cenușiul dimprejur refuză să se abandoneze beznei care urmează să cadă ca o cortină. Să o îngroape în negrul tăios al pierderii defintive. Cât are ochii deschiși, mai speră, de aceea îi redeschide repede. Vino-ți în fire! Ridică-te, ridică-ți ființa! Se uită speriată, în dreapta și stânga. Cine i-a vorbit? Vocea. Vocea era... era altfel. Nu era sinistră. Nu, de fapt nu fusese niciun glas, nicio chemare. Devine conștientă din nou doar de zgomotul din dreapta. Da, precis într-acolo trebuia să se îndrepte.

Năucită, fără să știe ce face, își ia frumoasele palme din noroiul dens și le șterge de pantaloni. Pantalonii cu o culoare nedefinită fuseseră odată albi, călcați frumos și cu miros de levănțică. Sunetul straniu se aude din nou, nu vrea să se mai gândească acum la straie. Începe din nou lungul drum al coborârii, mai jos, mai adânc, însoțită fiind de sunetul care îi provoca o stare de agonie continuă. Caută, și ceea ce aude îi ghidează întreaga ființă. Dar este obosită, ah, cât este de rece aici. Răceala din atmosferă pare că i se lipește de corp, îi pătrunde în păr, o sărută pe gât și se îndreaptă spre inimă. Aceasta tresaltă într-un ritm amețitor, conștientă de  înaintare.

Pipăie-ți chipul, aude.Repede, ascultă și își duce palmele pe față, pe care o acoperă. Încetișor, își plimbă degetele peste ochii care și acum sunt deschiși, peste nas, peste gură. Se oprește, se răsucește înainte și înapoi. Pare cuprinsă de o neliniște nouă. Cute adânci sapă șanțuri pe frunte. Ochii, ochii par că au propria viață pentru că încep să arunce priviri peste tot. Degetele continuă explorarea cu o înfrigurare crescândă, pe măsură ce amintirile propriului chip ies din uitare.

Iat-o! E ea, și e prințesă! Părul îi cade în valuri pe umeri și se învârte în cerc, râzând spre soare. Partenerul ei de joacă este un chip frumos, matur și o privește cu o tandrețe de nedescris. Dar nu reușește să își amintească cine este. Treptat, puterile o lasă și se lasă din nou o ceață adâncă peste ființa sa.

Se prăbușește, picioarele  o trădează și nu o mai susțin. Și atunci, cu un ultim efort suspină un Nume. De fapt, strigă fără voce, e mai degrabă eul interior. E un geamăt surd al propriei existențe terfelite, abandonate. Începe să simtă o prezență, un susur blând se aude, o învăluie ca o manta. Deschide ochii și se miră că privește totul de la înălțime, parcă s-ar afla într-un leagăn, ca cel din vremurile copilăriei. Se răsucește și nu rămâne surprinsă că Îl vede pe El. Este în brațele Sale și dintr-dată cunoaște că totul este în regulă acum. Îi observă trăsăturile cunoscute, iar ochii... ochii i se adresează fără cuvinte. Acolo citește totul. Cum a părăsit casa, pentru ca să cunoască lumea. Să experimenteze. Să afle. Să simtă. Și El, El a lăsat ceilați frați și celelalte surori, plecând în căutarea ei, știind că afară este doar durere. A coborât adânc, dinspre munte spre vale. A călători mult și a trebuit să sufere ca să o găsească, dar iată, sunt din nou împreună și El nu o va mai lăsa să plece.

Ei îi curg șuvoaie de lacrimi pe obraji. Regret, rușine, dar mai presus de toate... pace, bucurie, liniște se împletesc în ea, o copleșesc. Își ascunde capul pe umerii Lui și închide ochii, pentru că acum nu îi mai este frică de întunericul de dincolo. Cu El este puternică. Închide ochii și cade într-un somn profund, așa cum numai cei mici știu să facă. Pentru că se simt protejați, iubiți și iertați. Exact cum se simte ea acum în brațele Mântuitorului ei.

O minunăție

Trilogia "Stăpânul inelelor" face parte din lucrurile care, nevoită fiind să mă refugiez pe o insulă, ar face parte în mod obligatoriu din listă. Cred că muzică sublimă care a fost produsă special pentru film își adjudecă o mare parte din merit.

Iată ce am descoperit.

Enjoy!

Isaia capitolul 12, răspunsul Lui pentru mine

Nu înțeleg dragostea Lui Dumnezeu... cum de, după ce am păcătut și l-am ofensat cu neacultarea mea, El îmi spune următoarele:

În ziua aceea vei zice: „Te laud, Doamne, căci ai fost supărat pe mine, dar mânia Ta s-a potolit, şi m-ai mângâiat! Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit.”

Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii şi veţi zice în ziua aceea: „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul!Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel.”

Nu înțeleg iubirea Lui, dar sunt recunoscătoare, cu intensitatea mulțumirii unui copil mic față de mama îngăduitoare. Nu Îl înțeleg, dar Îl implor să rămână astfel în continuare.
Numai eu să mă schimb și să fiu mai puternică în fața păcatului!!!

I did it, I did it, I did it!!!

Sunt fericită că am reușit să suțin, în final, teza de licență.

Sunt fericită că un profesor pe care îl admir enorm pentru pregătirea intelectuală și pentru deschiderea pe care o manifestă față de cunoaștere, m-a felicitat și mi-a spus că l-am surprins plăcut prin maturitatea analizei, prin consistența și nota personală pe care am adus-o unui subiect extrem de dificil, prin faptul că stăpânesc un limbaj de specialitate.

Sunt fericită că același profesor a afirmat că am o reală înclinație spre istorie culturală și spre istoria ideilor. Astfel, mi-a întărit decizia deja luată de a mă specializa în această direcție.

Am realizat că posed un spirit critic neobișnuit pentru vârsta mea, și pe care vreau să îl valorific la maxim de acum înainte. De asemenea, am aflat că stăpânirea metodologiei, deși este partea cea mai aridă, este fundamentală pentru un istoric.

Sunt fericită că am învățat încă o dată să mă stăpânesc și să nu răspund atunci când am fost neîndreptățită.

Mulțumesc Domnului meu pentru tot!

Licențîîîîîîîîî.... brrr!

Este posibil ca după ce ai muncit frenetic la teza de licență, după ce ți s-a limpezit mintea și ți-ai dat seama, în sfârșit, de  tipul de istorie preferat și care ți se potrivește cel mai bine pentru viitoarea cercetare la master, după ce profesorul coordonator nu crede că ai scris tu teza, pentru că este o analiză prea profundă pentru vârsta ta, și îți spune că ai fost prea îndrăzneață, dar că, totuși, a ieșit un text destul de frumușel, până la urmă,  după toate astea, este posibil să mai ai cam o zi până la susținere și să te cuprindă o indiferență și un plictis enorm?

Momentan, creierul meu mă refuză și îmi spune un nu enervant ori de câte ori apelez la ajutorul său ca să ma concentrez și să îmi fac prezentarea. Îmi spune, impertinentul, că nu mai are importanță susținerea, de vreme ce lucrarea e scrisă bine mersi. Cică, oricum originalitatea  nu va fi apeciată, astfel nu are rost să mă mai zbat.

Eu tac, pentru că el e creierul și până nu ajung să îl conving de contrariul spuselor sale, e stăpân. Mai îndrăznesc să arunc o privire pe manuscris, mai subliniez câte ceva și apoi devin din nou ascultătoare și mă întorc la revizionarea secvențelor preferate din ecranizările cărților autoarei Jean Austin.

Tot el spune că până mâine la ora opt dimineața mai este timp.

Eu tac din nou, dar de data asta tac și fac.