Memoriile unei semiperugine (II)

Nu știu de ce, dar când îmi propun să scriu pe blog despre toate minunățiile care mi se întâmplă aici la Perugia, mă lasă tot cheful. Habar nu am de ce se întâmplă astfel. Am eu o teorie care se aplică în mai multe chestii și care ar suna cam în felul următor. O persoană, atunci când se simte bine și toate îi merg de minune nu simte nevoia să împărtășească aceste simțăminte cu ceilalți. Dimpotrivă, nefericirea și experiențele triste declanșează o avalanșă de lamentări, plângeri sau destăinuiri. 

Se pare că exact aceasta se petrece cu mine. Sunt atât de relaxată și de bine-dispusă, tot ceea ce mi se întâmplă în fiecare zi e perfect de minunat încât nu am cuvinte. Despre ce să povestesc? Despre cursurile extraordinar de interesante  (alese de moi, iuhu! normal că sunt interesante!), despre colegii amabili și extrem de zgomotoși (!), or ieșirile din fiecare seară în piazza centrală unde întâlnesc mereu persoane de diferite naționalități, degajate și interesate de socializare?  Ați observat că numai în superlative o țin?

Dar nu am zis  încă nimic   despre cât e de frumos orașul! Colegiul meu este situat în partea istorică, la fel și Universitatea. De aceea, oriunde mergi  poți observa în orice colț urme antice (etrusce și romane), medievale și moderne. Sute de scări care se răsucesc, arcuri înalte deasupra cărora tronează clădiri masive. Piatră peste tot și pizzerii... multe, multe, multe și nemaipomenit de gustoase. Vechiul și noul împreună efectiv mă fascinează!

Știu că tot ce am  încercat să narez aici este haotic, dar iar mă supun principiului fatalității pentru că atunci când vine vorba de Perugia nu pot fi coerentă. Cam acesta e sentimentul de îndragosteală, nu?

V-am zis eu!