Regele sacru din civilizaţiile păgâne şi Regele Isus din creştinism

În desfăşurarea sa istorică, umanitatea a conservat în mentalitatea colectivă ideea că sacralitatea  reprezintă, fara niciun dubiu, una din fundamentele regalităţii. Omul devenit rege  apare astfel ca  mandatarul divin pentru a stabili legătura dintre zei şi oameni, intercesor între supraomenesc şi omenesc. 

Aşadar, funcţia regală este sacră prin definiţie şi cel care o deţine devine preot cu valenţe sfinte. În dubla sa ipostază, de rege şi sacerdot, i se rezervă un întreg ceremonial al puterii, cel de sorgine orientală (cel puţin) incluzând  practica proşternării şi cea de oferire a ofrandelor.

În creştinism, naşterea copilului Isus, salvatorul a cărui apariţie fusese proorocită de profeţii evrei împacă lumea cu sine. Contopirea celor  două  naturi, umană şi divină împlineşte  aşteptarile umanitatii ca preotul şi regele, sacrul şi profanul să fuzioneze în imaginar şi să capete unicitate. Regalitatea Sa este eternă şi nu mai poate fi revocată căci El provine din cer (nu mai este un muritor). Spre deosebire de  universul necreştin, unde regele poate fi deposedat de însemnele regale şi decăzut din drepturi. Or Hristos e rege al regilor pe vecie.

Comportamentul magilor se înscrie în aceeaşi tradiţie orientală, de închinare şi oferire de ofrande, daruri. Acest act  al proşternării este interpretabil ca semnificaţie. L-au recunoscut ca Dumnezeul Unic întrupat, sau I s-au proşternut ca unui rege sacru, nu există surse care să confirme una din variante. Cert e că   steaua ce îi călăuzise pe magi  era percepută atunci ca semnul naşterii  unui copil rege.