Reno

A venit acasǎ la noi în ruxacul fratelui mai mare. Mic, gras şi incredibil de frumos. A fost adoptat imediat ca al şaisprezecelea membru al familiei. 
Timp de cincisprezece ani, Reno a fost câinele nostru.

Un alintat care mǎ scotea din sǎrite când trebuia sǎ îl scot în plimbare. Puternic, mǎ trǎgea dupǎ dânsul. Eram un spectacol amuzant, eu o creaturǎ micǎ şi el un ciobǎnesc german mare şi blǎnos, cu limba ieşitǎ de doi coţi şi cu ochii sclipitori cu chef de joacǎ. 
Un amic tǎcut în momentele când eram supǎratǎ şi imi încolotǎceam braţele în jurul capului sǎu frumos. El mǎ asculta şi ca semn al înţelegerii, mǎ gratula cu câte o limbǎ imensǎ direct pe faţa mea.

Astǎzi nu mai este şi eu nu înţeleg cum s-a întâmplat asta. 
A murit Reno, câinele meu.
Şi, odatǎ cu el,  simbolul cel mai scump al copilǎriei mele.