Eu de azi mǎ pun pe zâmbit!

Când discutǎm despre oameni şi comportamentul lor în societate, ştim cu toţii cǎ nu putem impune un şablon, exceptând regulile de bun-simţ. Oamenii sunt diferiţi şi de aceea reacţioneazǎ diferit la situaţii similare, tocmai în virtutea acestei originalitǎţi. Perfect adevǎrat. Dar sunt situaţii în care unicitatea caracterului, a personalitǎţii nu ar trebui sǎ facǎ diferenţa, şi aici mǎ refer la ZÂMBET.

Zâmbetul, consider eu, e modalitatea cea mai frumoasǎ prin care omul poate comunica cu semenii. Nimic mai încântǎtor, la fel ca îmbrǎţişarea prietenescǎ, el ne oferǎ un sentiment reconfortant, de bine. Ne destindem, devenim mai comunicativi, redevenim umani.

Din pǎcate, am uitat de frumusetea acestui gest. Nu mai zâmbim.. Ne întâlnim, te salut în funcţie de raportul ce existǎ între noi...îmi eşti amic(ǎ) şi te simpatizez? Foarte bine, îmi vei vedea dinţii cu siguranţǎ. De nu, vei primi un buna! însoţit de o expresie a feţei plictisitǎ, enervatǎ, crispatǎ, în funcţie de starea de moment.

În cadrul formal, o altǎ situaţie. Dacǎ persona superioarǎ în grad catadicseşte sǎ ne zâmbeascǎ, ne simţim  cumva obligati de convenienţele sociale sa îi întoarcem zâmbetul. De cealalta parte, nu se cade sǎ zambim la superiorul încruntat. Cum sǎ ne permitem sǎ avem o stare veselǎ când şeful este supǎrat?

Haideţi, oameni buni, sǎ lǎsm la o parte comportamentul ǎsta care  ne închide şi sǎ ZÂMBIM ATUNCI  CÂND (NU) NE VINE!!!! Indiferent de cât de bine ne cunoştem, cǎ suntem şef sau subordonat, indiferent de poziţia socialǎ. Sǎ facem din lumea asta, care e cum e, un ocean de râsete şi de feţe senine. Sǎ ne strǎduim, chiar dacǎ nu suntem în starea necesarǎ. Vorba aceea, “ ZÂMBETUL VINE ZÂMBIND”, aşa cum “foamea vine mâncând”.