Este posibil ca după ce ai muncit frenetic la teza de
licență, după ce ți s-a limpezit mintea și ți-ai dat seama, în sfârșit, de tipul de istorie preferat și care ți se
potrivește cel mai bine pentru viitoarea cercetare la master, după ce
profesorul coordonator nu crede că ai scris tu teza, pentru că este o analiză
prea profundă pentru vârsta ta, și îți spune că ai fost prea îndrăzneață, dar că,
totuși, a ieșit un text destul de frumușel, până la urmă, după toate astea, este posibil să mai ai cam o
zi până la susținere și să te cuprindă o indiferență și un plictis enorm?
Momentan, creierul meu mă refuză și îmi spune un nu enervant
ori de câte ori apelez la ajutorul său ca să ma concentrez și să îmi fac
prezentarea. Îmi spune, impertinentul, că nu mai are importanță susținerea, de
vreme ce lucrarea e scrisă bine mersi. Cică, oricum originalitatea nu va fi apeciată, astfel nu are rost să mă
mai zbat.
Eu tac, pentru că el e creierul și până nu ajung să îl
conving de contrariul spuselor sale, e stăpân. Mai îndrăznesc să arunc o
privire pe manuscris, mai subliniez câte ceva și apoi devin din nou ascultătoare
și mă întorc la revizionarea secvențelor preferate din ecranizările cărților
autoarei Jean Austin.
Tot el spune că până mâine la ora opt dimineața mai este
timp.
Eu tac din nou, dar de data asta tac și fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu