Legǎmânt cu mine însǎmi

Ia în considerare ce spun ceilalţi despre tine! Analizeazǎ-te, cǎci s-ar putea sǎ aibǎ dreptate! Ei pot sesiza defecte de care tu nu ai habar, deci e util sǎ îi asculţi şi apoi sǎ încerci sǎ te schimbi.

Cunoaşte-ţi limitele! La o anumitǎ vârstǎ ar trebui sǎ te cunoşti îndeajuns de bine încât sǎ ştii de ce eşti capabil, sau nu. Visurile mǎreţe sunt pentru copii. Tu eşti deja în lumea maturilor, deci fii pragmatic(ǎ).

Vǎ sunǎ cunoscut acest refren ? Mie da. Eu am ascultat aceste versuri, le-am luat ca sfaturi valabile şi acum îmi pare rǎu. Pentru cǎ le-am pus în aplicare, simt cǎ devin pe zi ce trece o fiinţǎ tot mi plicticoasǎ şi mai fǎrǎ viaţǎ. Trǎirea mea interioarǎ parcǎ a sǎrǎcit, ţelurile mele au scǎzut şi un fatalism enervant îmi guverneazǎ viaţa.

Nu mai îmi place de mine.

Iatǎ care este noua mea poziţie pe care vreau sa o aplic de acum înainte.

Cei din universul meu apropiat nu ar trebui sǎ îmi urmǎreascǎ fiecare defect şi sǎ mi-l arunce în faţǎ. Din contra, apropiaţii ar trebui sǎ mǎ accepte aşa cum sunt. Sǎ îmi spunǎ neregulile ce le-au observat la mine, dar fǎrǎ a avea aerul unor dumnezei... superioritatea doare cel mai mult. Dacǎ continuǎ în acest mod, nu au decât. Dar eu nu îi mai accept în universul meu.

Nimeni nu va ajunge vreodatǎ sǎ îşi cunoascǎ limitele! Suntem atât de complexi încât e imposibil. Adâncurile fiinţei umane nu le cunoşte nimeni şi, în  acest caz, dacǎ ne este (aproape) impoibil sǎ ajungem la autocunoaştere, ce mai înseamnǎ acest îndemn...despre ce limite este vorba... cine hotǎrǎşte mǎsura?  Sau cum rǎmâne cu toţi marii oameni ai istoriei, care au avut realizǎri grandioase tocmai pentru cǎ şi-au depǎşit limitele impuse de o societate egoistǎ? Ridiculizaţi, au continut în visurile lor nebuneşti şi au reuşit!

Eu refuz acest conformism…. revin la vechile idealuri.

Pot totul în Hristos, care mǎ întǎreşte!