Suicid social (I)

Acest articol este cel mai lung articol scris și mi-a furat mai mult de două  ore din timpul pe care ar fi trebuit să îl petrec studiind „ La danza di Natasa. Storia della cultura russa (XVIII’ XX secolo)”, scrisă de Orlando Figes, o carte de care efectiv  m’am îndrăgostit, atât e de bine scrisă încât pare un roman și nu un studiu de istorie culturală.  (Nu este tradusă în română, și de aceea aș vrea să fac o prezentare cînd mă întorc în țară la conferința pe care studenții Erasmus trebuie să o susțină.)

Din cauza mărimii, am să îl postez în două părți. Cine are timp, să îl citească! Cine nu are, să facă rost pentru că ar putea fi interesant.

S-ar putea să strecor expresii sau concepte cu care să nu fiți familiarizați și care fac parte din bagajul lingvistic și teologic  protestant, cu bază în Scripturii, și vă cer anticipat scuze. Mi-e dificil să îmi dau seama, dat fiind că Laura Popa a absorbit ca un burete aceste concepte prin auz și studiu personal.

De aceea, vreau întâi să explic și să sintetizez câteva aspecte din viața spirituală a unui creștin.

Primul  concept  “protestant”  despre care vreau să vă fac o idee de ansamblu este cel al nașterii din nou, prezentat și explicat de Isus însuși si care este oarecum logic, observabil prin analogie. Pe de o parte avem omul care se naște fizic, parcurgând etaptele vieții muritoare cu primul stadiu, cel de nou’născut și asistat în permanență pentru că este neputincios.

Cealală realitate, de data aceasta spirituală este cea a persoanei, bărbat sau femeie, care simte, prin conștiința pusă de Dumnezeu în omul creat și prin prezența Duhului Sfânt, terța Persoană din Sfânta Treime, trimis de Isus ca făgăduință și ca sprijin ucenicilor în momentul urcării la Cer, că are o viață imorală care îl face nefericit și îl ține depare de Creator, și ia decizia, “de bunăvoie și nesilit de nimeni”, să renunțe la stilul de viață din prezent. In schimb, acceptând că este păcătos, adică, că minte, că este invidios, că are relații sexuale premaritale, că este mândru etc., (da, am acordat aceste trăsături definitorii pentru ființa umană decăzută numai la masculin, știu, sunt o feministă)renunță la a mai accepta impulsurile carnale și primește statutul de fiu de Dumnezeu (păstrez masculinul, deci sunt o feministă echilibrată).

Este fundamental pentru creștin, pentru că Isus zice că dacă “nașterea din nou” nu are loc, omul rămâne fiu sau fiica a celuilalt și deci nu are acces, nici la pace cât este pe pamant, nici la un loc în Cerul descris atât de minunat de apostolul Ioan, cel mai longeviv apostol rămas în viață dintre cei douăsprezece.

De asemenea, mesajul creștin trebuie să aibă în centru Persoana lui Isus ca Dumnezeu și ca Om trimis de Tatăl să se facă asemenea oamenilor, adică să se nască, să trăiască și să moară, și aici se oprește asemănarea umană, urmând ca supranaturalul să își facă apariția: trăiește fără a păcătui, ca apoi să învieze și să revina în Cer.   Aceasta, pentru a oferi fiecărei persoane vii posibilitatea să accepte că reprezintă creația lui Dumnezeu, căzută în păcat prin neascultare, și că numai crezând în Isus ca Mântrăitor și Salvator personal, legătura stricată prin pacat este restabilită și omul este iertat și  sfințit  prin credință.

Sfințirea nu înseamnă altceva decât transformarea continuuă, ce durează toată viața, a interiorului până într’acolo încât impulsurile firești să nu mai aibă putere asupra lui. Dar alegerea trebuie să aibă loc atât timp cât omul trăiește. Moartea, adică despărțirea sufletului nemuritor de trupul “supus putrezirii”, pune capăt libertății umane: omul nu mai este liber să aleagă și își primește cetățenia or în Rai, or în Iad.

Tin să amintesc de convingerea că Biblia, formată din Noul și Vechiul Testament, reprezintă Cuvântul inefabil al unui Dumnezeu Unic care se adresează creaturilor sale cele mai dragi, oamenilor femei și bărbați, și de aceea trimiterile mele constante la Scriptură vreau să aibă valoare absolută și nu relativă. Adică, dacă “este scris” despre finalul tragic al lui Iuda și despre marea lui lăcomie de bani care îl determină să vândă pe Isus, așa s’a întâmplat, fără să intram în discuții teologice de tip: era el predestinat sau nu? era el predestinat înainte de naștere pentru aceasta slujire funestă? Nu că ar fi cumva interzise, ci doar pentru că există anumite aspecte ale vieții pentru care nu avem răspunsuri exacte acum, ci putem cunoaște doar în parte, cum zicea apostolul Paul într’una din epistole (vă provoc să descoperiți care).

Intotdeauna când sunt pusă în situația de a’mi justifica crezul, am oarecare dificultăți. Diversele concepte creștine biblice, ca pacatul, grația divină, botezul, justificarea prin credința etc. se împletesc atât de mult încât nu există o demarcație exactă și depășesc cadrul conceptual. 

Sper că am fost clară și că nimeni nu s’a enervat pentru că am observat că partea cu Dumnezeul Cel Bun care se servește pe Sine pentru creația Sa este plăcută și încântă ascultătorii’cititorii, dar când pasez în careul judecății, al pedepsei eterne, întâmpin proteste, și Dumnezeul Bun de la început se transformă într’un mare dușman. Aceasta e, însă, urmarea faptului că nouă chiar nu ne place să ni se zică că greșim, suntem atât de obișnuiți cu “îndumnezeirea” omului încât ne strange în spate.