Suntem atât de amuzanţi în relaţiile cu sexul opus! Pornind de la o discuţie cu un amic, despre efectul pe care îl au unii sau unele asupra creierului nostru prin simpla prezenţă, mi-am amintit de reacţiile mele în faţa unor indivizi pe care îi plăceam mai mult sau mai puţin. Departe de senzaţia de îndrăgosteală, care nu apare tot timpul, există acea stranie senzaţie că ne pierdem total şi că motoraşul care ar trebui să ne ajute tocmai atunci ne lasă baltă complet. Apar bâlbâielile, privirile pierdute, o gestică incontrolabilă şi aşa mai departe... puteţi continua voi lista.
De obicei, mie mi se întâmplă "nenorocirea" atunci când apreciez foarte mult inteligenţa respectivului Cred cu toată tăria că nu este vorba de atracţie fizică neapărat, ci de ceva mai mult, indefinibil. M-am intimidat în faţa unora de care nu simţeam niciun fel de atracţie fizică, deci nu se pune. Pe moment, când se întâmplă asta, mă urăsc pe mine, pe el şi pe toată situaţia. Mândria mea fireşte că se răzvrăteşte (şi acum mă gândesc oarecum înciudată la cât de mult hrănesc stima de sine a intimidantului). Dupa un timp, însă, râd cu poftă de acele momente pentru că mă găsesc atât de amuzantă, umană şi simpatică.
Fiecare are în "palmares-ul" sau asemenea nefericiri drăguţe, nu?
Şi câte au să mai vină!
Recunosc aces sentiment de pierdere a identitatii in preajma unei persoane pe care o consideram interesanta (fizic sau intelectual). Posibil sa fie de vina instinctul, atractia declansata de "capcana speciei" sau doar un simtamant necunoscut si inexplicabil momentan. Cu toate acestea, fenomenul este invigorant, placut si amuzant. Iar aceste trei epitete te caracterizeaza de minune si pe tine, draga Lara. Iti urez la cat mai multe experiente de acest gen si sa fii la fel de "umana" ca pana acum.
RăspundețiȘtergere