Cum își va ținea tânăra curată Cărarea?

Este bine pentru om să poarte un jug în tinereța lui. Să stea singur și să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz; să-și umple gura cu țărînă, și să nu-și peardă nădejdea; să dea obrazul celui ce-l lovește, și să se sature de ocări.

Ferice de omul, pe care-l pedepsești Tu, Doamne, și pe care-l înveți din Legea Ta.

Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvîntul Tău. Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orînduirile Tale.

(Plângerile lui Ieremia 3:27-30; Psalmii 94:12, 119:67, 71)

Piatra filozofală a Carolinei

Schiller despre căsătoria lui Herder cu soția Caroline:

"În general, despre protipendada spirituală de aici îți ajung întotdeauna la ureche niște aberații. Herder și nevasta lui trăiesc într-o izolare egoistă și formează împreună un fel de doime din care este exclus orice fiu de pământean.

Dar pentru că amândoi sunt mândri, amândoi violenți, se întâmplă ca uneori aceste divinități să se ciocnească una de cealaltă.

Când au intrat așadar în conflict, atunci fiecare se instalează separat la etajul său, și bilețelele circulă pe scări în sus și în jos, până când, în sfârșit, soția se hotărăște să intre în camera soțului ei, unde, reproducând un pasaj din scrierile lui, îi spune: "Cine a scris un asemenea lucru trebuie să fie un zeu căruia nimeni nu-i poate purta pică". Atunci, Herder, învins, îi cade de gât, și sfada se termină."

Cât de drăguț îmi sună!!!

Imaginați-vă că Herder era un tip credincios (fusese pastor) și geniu!!!

Eu zic că doamna Caroline a găsit piatra filozofală în domnul Herder.

Despre Biblie

Cum se poate adora Dumnezeu dacă nu se cunoaște Cine e, care este caracterul Său sau ce fel de închinare Îi face plăcere? Creștinii nu sunt atenienii care adorau un Dumnezeu necunoscut. Trebuie să cunoaștem pe Dumnezeu pentru a-L putea adora; și e Biblia care ne spune cine este Acest Dumnezeu.

Cum facem, apoi, să credem sau să ne încredem în Dumnezeu dacă nu cunoaștem promisiunile Sale? Credința nu este sinonim cu superstiția, sau cu naivitatea. Credința e o încredere rațională, pentru că se sprijină pe promisiunile Lui Dumnezeu și pe caracterul Lui Dumnezeu care le-a făcut. Fără promisiuni, credința noastră devine apatică și moare, dar, tocmai, promisiunile Lui Dumnezeu se găsesc în Biblie.

Cum putem, în final, să ne supunem Lui Dumnezeu, dacă nu cunoaștem voința Sa și poruncile Sale? Supunerea creștină nu este o supunere oarbă, ci conștientă și iubitoare. Dumnezeu, de fapt, a dat în Biblie porunci, și a demonstrat că nu sunt grele.

Așadar, concludem că fără revelație, adorarea nu este posibilă; fără promisiunile Lui Dumnezeu, credința este imposibilă; fără porunci, e imposibilă supunerea. Drept consecință, fără Biblie, ucenicia este imposibilă. (...)

(John Stott, La Bibbia: libro per oggi)

Trebuie, așadar, să ne prezentăm în fiecare zi înaintea Bibliei așteptând să primim de la El.

Dumnezeul care mă iubește

Când păcătuiesc, împreună cu golul în stomac și cu greța fizică ce o simt, mă copleșește gândul acesta: ai înșelat încrederea Singurului care nu te-a dezamăgit.

Sunt om și am fost dezamagită de alți oameni. La rândul meu, am înșelat încrederea altor semeni.

Isus Hristos nu m-a lăsat niciodată singură. Chiar și când ajunsesem să  îi spun că eu cred în El, dar să mă lase în pace, El a rămas alături și mi-a pregătit binecuvântări care m-au ajutat să mă ridic și să reiau lupta.

Isus Hristos este Prietenul meu cel mai Bun.

Și l-am înșelat, i-am înșelat încrederea. M-am uitat în ochii Lui și nu mi-a păsat că ceea ce fac este ostilitate față de El. El a așteptat  ca eu să îmi exprim ostilitatea, și, totuși, după ce mi-am dat seama de grozăvia făcută, mi-a spus că încă mă iubește. Că are încredere în mine, că vrea ca eu să mă întorc la El. Să îi vorbesc. Să mă mărturisesc. Și că mă va însoți pe drumul înapoi acasă.

Am acceptat cu inima pustiită. Cu inima sfărâmată pentru că L-am rănit. Conștientă de har. Copleșită. Tristă, dar cu speranță în suflet. Liberă din nou.

Acesta este Hristosul meu. Un Dumnezeu al milei și al iubirii.

Vreau să Îl slujesc toată viața.

Amintiri din copilărie

Obișnuiesc de câteva săptămâni să vizitez câte un muzeu din Iași în fiecare duminică după-amiază.

Astăzi am mers la Bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Țicău. Nu o mai vizitasem din clasele primare, din cadrul unei mini-excursii cu clasa.

 A fost un sentiment ciudat să mă reîntorc după acest timp și să redescoper muzeul si împrejurimile unde mai obișnuiam să mă joc, casa mea nefiind foarte departe de locul cu pricina. Îmi aduc aminte ca am participat și la un concurs cu desene pe asfalt, în cinstea comemorării autorului.

M-am întristat pentru că fântâna din fața casei nu mai are cumpănă! Eram atât de impresionată când eram micuță de acea cumpănă semeață! Unde a dispărut oare?

Mai jos, câteva poze. Consider că, dacă ar fi alb-negru, unele ar părea din secolul XIX. Același aer oriental, exotic ce emană din descrierile străinilor care au povestit despre orașul Iași s-a păstrat.

Bojdeuca!!!

Bordei din cartierul Țicău. Parol că e din secolul XIX!

Bojdeuca văzută din spate.

Una din ulițe.

Muzeul lui Mihai Codreanu, unde mă ascundeam când jucam de-a-v-ați ascunselea cu ceilalți copii din cartier.

. Restaurantul  lui Creangă și al lui  Eminescu. Și o Coca rece. Pariez că cei doi ar fi fost înnebuniți după acest elixir!

Ce îți distrage atenția, îți distruge intenția.

Cum ești cu apropiații?

Îmi place să cred că sunt o persoană deschisă, și prin asta mă refer la capacitatea mea de a accepta orice ciudățenie din partea celor cu care interacționez. Singura condiție e să fiu lăsată în pace, să fiu eu.. chiar dacă nu știu exact să mă definesc.

Sâmbătă, la întâlnirea cu tinerii de la biserică, identitatea a fost principalul subiect de dezbatere. Am ajuns la concluzia că, pe lângă identitatea juridică (cetățean român), socială (soră, iubită, prietenă etc.), cea mai importantă este identitatea noastră spirituală de fii, fiice de Dumnezeu.

Sunt, deci, româncă, soră, fiică și prietenă. Sunt fiică de Dumnezeu. Aparent, eu-l meu este destul de bine conturat, dându-mi o anumită stare de confort psihic.

Problema intervine nu atunci când întâmpin ostilitate și drepturile mele sunt călcate în picioare: la ghișeele unde funcționarii publici, care sunt plătiți și din impozitele luate de la părinții mei!, mă servesc de parcă aș fi o servitoare de demult și nu o clientă; la universitatea a căror reprezentanți au o atitudine de zei ai științei; în autobuse; în manifestările misogine din biserică;  în România, ce-i drept. Nu, mi-am dezvoltat un sistem imunitar foarte puternic și greu îmi mai ies din țăndări.

Problema intervine atunci când oamenii pe care îi respect și îi prețuiesc nu acționează așa cum aș fi vrut eu.

Nu mă refer la manifestări de iubită maniacă, nici măcar nu vorbesc despre relația eu-iubit, ci la toate persoanele care au reușit să îmi câștige admirația. Pentru că îmi pasă de ei, ele, mă implic emoțional și involuntar mă manifest printr-o adevărată intoleranță psihică.

S-ar traduce prin nevoia permanentă de a deține controlul, chiar cu prețul sacrificării libertății celuilalt.  Multă vreme am crezut că este o doză mare de răutate. Aceasta există, însă nevoia  de control este în mare parte răspunzătoare de unele eșecuri relaționale din trecut. Simt nevoia permanent să mă asigur că persoana e la fel ca ieri, și dacă observ o schimbare de atitudine cât de mică intru în alertă.

Nu reușesc să îmi dau seama de ce mă comport astfel. Sunt, într-adevăr o "controlling person", definită prin codependency, narcissism, sociopathic tendencies or just sheer stubbornness sau e în joc doar personalitatea mea puternică? Freud, unde ești?

Răspunsul la frământarea mea este foarte important pentru că pot deveni o persoană mai bună. De aceea, am să apelez tot la Dumnezeu, să mă înțelepțească El. Am un motiv nou de rugăciune.

La mulți ani, femeie!

O lecție frumoasă despre pace socială

Am văzut acum un documentar despre un imam și un pastor penticostal din Nigeria care colaborează pentru ca musulmanii și creștinii să nu mai fie în conflict. Au înființat un centru comun și merg în toată regiunea, făcând conferințe în care susțin conviețuirea pașnică. E vorba de o regiune în care există numeroase tensiuni și conflicte religioase. Imamul arab a afirmat chiar că fostul imam și doi verișori au fost uciși în conflicte. Informația m-a șocat, pentru că eu știam că doar arabii sunt persecutori.

Prima mea mea reacție față de colaborarea celor doi fost sceptică, crezând că este o formă de ecumenism. Un sincretism religios în numele păcii.

Dar aflu că ei nu se închină împreună, ci separat: Dumnezeului creștin și lui Allah. Colaborarea lor este de factură socială, nu religioasă. Vestea bună ce o aduc este aceea că poate exista pace între creștini si musulmani, fara ca aceasta să dăuneze credinței personale diferite.

.

There can be miracles when you belive!

Poveste

Se spune că săracul se obișnuiește mai bine la bogăție, pe când cel avut acceptă extrem de greu lipsurile atunci când apar.
...

 

....
Se zice că o tânără se întorsese în orașul natal de aproximativ o săptămână, de la o minunată experiență Erasmus în Perugia. Era o  săracă care se îmbogățise printr-o experiență culturală extraordinară și care trebuia să își lepede rochia de bal, pantofii de cleștar și atitudinea de prințesă a lumii de basm, și să reînvețe să trăiască ca o săracă.

Fără politețe. Fără zâmbet. Fără amabilitate.
 

Ea se așteptase la ce va regăsi. Încercase să se pregătească psihologic pentru șoc. Îi spuseseră cei care au îmbogățit-o. Își amintea ea însăși, dar vag pentru că se obișnuise cu traiul bun. De aceea primul impact cu vechea lume în care crescuse o derută complet. Priviri tăioase peste tot. Fețe crispate. Lipsuri materiale și lipsuri interioare.

Însă ea se născuse în sărăcie. De aceea nu se descurajă.

Își suflecă mânecile, nu își lasă deoparte rochia pusă inițial la păstrare în camera cea mai luminoasă, strânse din dinți cu o îndârjire pe care nu credea că o posedă și își jură sieși că, deși lumea din jurul ei este necăjită, nu se va lasă influențată. 
 
Că va încerca să fie ea cea care face diferența, împreună cu acei puțini alți bogați.
 

Ce mi'a înveselit ziua de azi.

Se presupune că va trebui să efectuez practică pedagogică la clasele de gimnaziu. Cum sunt în anul III (deja!), această pratică constă în predarea a trei lecții de istorie. Astăzi doar am asistat la lecția susținută de profesoară.
 
 La clasa a V-a se discuta despre epoca lui Alexandru cel Mare. 
 
 Profesoara: Prin ce se remarcă această perioadă? 
 Un copil vine imediat cu un răspuns: De fiecare data când câștiga o bătălie, ridica o biserică!
 Profesoara: Acela este Ștefan cel Mare. Haideți să nu facem confuzii.

Te-ai apropiat și ai zis: "Nu te teme!".

Profesorul A. Rizzacasa. Pare prof de Oxford, nu?
Nu vă puteți  imagina cât de interesante erau cursurile lui!

Tocmai am dat examen la Filosofia della Storia și nu îmi pot exprima in mod inteligibil recunoștința către Dumnezeu pentru că mi-a fost alături la cel mai greu examen. Râd de una singură, cam în stilul Ubermensch-ului lui Nitezsche, cu marea diferență că eu râd împreună cu Domnul nevăzut.


De ce a fost cel mai dificil examen? Păi, încă de la început mi-a cauzat probleme pentru că orarul se suprapunea cu un alt curs, așa încât din două cursuri pe săptămână am putut frecventa doar o dată. Apoi, nu am găsit cărțile pe care trebuia să le pregătesc pentru examen, despre care știam că sunt în număr de două. În urmă cu o săptămână, am reușit să prenotez una singură.

Între paranteze, sistemul italian de evaluare presupune studierea cărților cuprinse în programă, de cele mai multe ori două sau trei. De obicei, se regăsesc lucrările profesorului și ale asistenților, asistentelor. Dificil, având in vedere că examinarea orală înseamnă de fapt o discuție liberă care poate dura între 10 și 30 de minute, timp în care ți de adresează întrebări din lucrările respective fără a avea timp să îți așterni ideile pe ciornă.

Vine timpul în care intru în biroul profesorului care era asistat de co-autoarea lucrării. Prima întrebare: ce cărți ai pregătit? Stupoare, aflu că de fapt era o a treia carte despre care nu aveam habar. Nicio problemă, poate din simpatie pentru situația mea specială de Erasmus, purcede la întrebări. Stupoarea numărul doi: răspunsul se află în cursurile pe care nu le-am citit și greșesc. Profesorul mă corectează și pe parcursul expunerii îmi revin. Vorbesc înflăcărat, ca de obicei, și atunci când limba italiană nu îmi vine ajutor, gesticulez în așa fel încât mă fac înțeleasă.

Aflu că se hotărăsc să mă noteze cu 28, ceea ce ar fi echivalentul notei 9 în țară. De fapt, mă întreabă dacă sunt de acord și, cu o sclipire de geniu, îi rog să îmi mai adreseze o întrebare. Mi-a plăcut mult cursul și vreau să iau 30, spun eu. Care este atitudinea lui Karl Popper față de istoricism? Vorbiți apoi despre postmodernism. Subiectele ultime ale cărții. A mers perfect, mai ales pentru că am ajuns la Emil Cioran și la "Istorie și utopie", pe care eu chiar o citisem în vară! Verdictul final îmi aduce un 30, o discuție degajată despre decizia lui despre nu a mai scrie în limbă română și depre impasul de a face o cercetare istorică asupra lui. Zâmbete, un Grazie și Buona Giornata!

Este meritul meu? Da, intr'o anumită măsură. Am studiat cartea din scoarță în scoarță, cinci zile am meditat asupra ei zi și noapte. Dar știu că adevăratul merit se acordă Domnului meu care mi-a oferit sănătate fizică și intelectuală, putere de a-mi stăpâni stresul. Și sunt absolut sigură că El a influențat decizia profesorului de a-mi acorda a doua șansă.

 "În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, și ai zis: "Nu te teme!".

Naționalistă? Da. Dar depinde de ce tip.

De fiecare data când întâlnesc  un naționalist extremist mă cuprinde o fascinație împletită de teamă. Observ cum pasiunea negativă camuflată sub un calm aparent începe să erupă cu puterea unui fenomen natural hotărât să distrugă totul în cale.

Unii numesc asta fervoare religioasă, au asociat-o cu manifestările produse de trăirile spirituale. Un fel de misticism  presărat cu dogme politice. Pentru că naționalismul este o formă de spiritualitate.

Nu întâmplător sunt interesată de fenomenologia naționalismului sub aspect de concept istoric. Apariția sa, dezvoltarea și punerea în practica politică în spațiul european în general, în spațiul românesc în particular. Naționalism civic, naționalism etnic. 

Naționalismul civic, de influența franceză, este unul rezonabil pentru că apare ca o mișcare populară, a maselor, a colectivității pentru a distruge privilegiile. Reflectă dorință de a deveni o națiune alcătuită din toți cei care își exprimă inclinația spre a deveni cetățeni supuși unui pact social format pe drept și protejat de instituții socio-politice care veghează asupra functionabilitatii contractului. E, în final, reprezentarea conceputului voluntaristic al lui Rousseau.

Naționalismul etnic concepe națiunea ca o comunitate etnico-culturală, presupus omogenă și naturală care prezintă un așa zis spirit național exprimat prin religia comună, prin folclor și prin limba strămoșilor. Importanța limbii este imensă nu doar ca vehicul de comunicare dar și ca un atestat al continuității de neam și al purității etnice. Herder este filozoful german care articulează pentru prima data un astfel de concept. 

Naționalismul românesc a fost unul etnic și încă este.

Dovadă pentru trecut? Atitudinea de respingere față de greci în perioada premergătoare afirmării unui naționalism propriu, unii îl numesc nativism, urmată apoi de  manifestările xenofobe inițial și apoi antisemite din secolele XIX și XX față de evrei. 

Un aspect mai puțin studiat îl reprezintă și situația populației rrom.  Astăzi evreii nu mai reprezintă o amenințare palpabilă, sub aspect demografic, la nivel de mental colectiv da; se vorbește de un antisemitism fără evrei. Dar comunitatea rrom încă există, și în număr ridicat, ceea ce poartă cu sine atitudinea de respingere în masă.  Constituie, pentru mine, justificarea naționalismului etnic contemporan.

Ca persoană care studiază istoria, sau măcar încearcă să o înțeleagă ca astfel să o explice apoi generațiilor de români, îmi exprim îngrijorarea față de numărul extrem de mare de adepți al acestui tip de religie, chiar în rândul colegilor, colegelor de facultate.  Thomas Hobbes sesiza diferența dintre logica în care prevalează rațiunea, și ideologia purtătoare de pasiuni și de judecăți individuale. Numai prima poate să pună în lumina slăbiciunea afirmațiilor ideologice. 

Datul cu părerea, slăbiciune sau dialog constructiv?

Secolul  V. i. Hr. a dat lumii două figuri fundamentale europene: Socrate și Platon. Cetățeni ai polisului liberei dezbateri, al nesfârșitelor discuții purtate de bărbații cetății, spirite alese și a căror singură îndeletnicire era munca intelectuală. Era epoca filozofilor și spațiul istoric al comunității guvernate democratic.

 Acești iubitori de înțelepciune discutau cu privire la toate lucrurile vizibile și invizibile, în speranța  aflării adevărului. Nimeni dintre cetățeni nu era exclus de la discuții. Din mijlocul lor, ca fruct al conversațiilor libere, au apărut germenii  gândirii  științifice moderne.

 De la epoca lor,  gândirea și reflecția a evoluat, discuțiile au căpătat un caracter științific prin dobândirea unei metodologii. De la contrastul medieval dintre fides și ratio aplanat de Toma da’Aquino și continuat de Soclastica până în  zorii modernității, ai creșterii și maturității sale, descoperire continuuă a cunoașterii. Până la postmodernismul  care face loc unei pluralități de adevăruri care nici în lumea antică greaca nu existase, dovedit prin condamnările la moartea  a celor care susțineau adevăruri individiale contrastante cu cele ale colectivității.

 Existența dialecticii, a schimbului de păreri reprezintă baza progresului științific. Flexibilitatea gândirii intelectuale și a recunoașterii limitei proprii și, implicit, a existenței unei alte perspective poartă cunoașterea înainte. 

 Păreriștii trebuie să existe. Păreriștii cu o argumentare solidă sau nu. Important este schimbul de idei care este fecund, contează să existe câteva reguli elementare de dialog și de politețe intelectuală. Mediul academic este locul prin excelență al liberului schimb intelectual.  Universitatea, încă de la originile medievale, preluând de la greci această libertate fecundă, este locul de dezbatere și un laborator de idei.

 Sunt de acord cu păreriștii. Numai prin enunțarea propriei viziuni și prin confruntarea cu a celorlalți, gândirea științifică evoluează, se reevaluează și  contribuie la progresul civilizației umane. 

Această imagine este protestul meu față de abuzurile de evaluare din universități, evaluări rigide care exclud creativitatea și igeniozitatea răspunsului în favoarea unei pretinse pretenții de științificitate.