Ultimul samurai

Liga Studenților de la Istorie a organizat în această seară un CineForum, cu "Ultimul samurai". E filmul cu Tom Cruise pe care l-am vizionat deja de vreo trei ori. Pentru că invitat special era un profesor de istorie modernă, care urma la sfârșitul filmului să ne explice cum stătea treaba cu Japonia secolului XIX, am considerat ca ar fi util să particip, astfel având și plăcerea de a-l vedea a patra oară pe Tom Cruise în "rochiță" (hihi). Din nefericire, nu am putut asista până la final.

M-a impresionat tăria de caracter de care a dat dovadă soția samuraiului ucis de personajul lui Cruise. A acceptat să îl slujească pe ucigașul soțului, să îi suporte în fiecare zi prezența, deși inițial îi cere permisiunea conducătorului să își ia viața. Refuzată, acceptă situația și, având în vedere că este un film american, se îndrăgostește în final de ucigaș. Situația ei m-a dus cu gândul la o poveste adevărată auzită recent.

Sâmbătă am participat la o conferință extraordină despre misionariat la Biserica Baptistă de pe Sărărie. Unul din misionari ne-a povestit despre o femeie misionar al cărei soț a fost omorât de musulmani. Ea a continuat să trăiască, împreună cu ai săi copii, în același loc. A afirmat că i-a iertat pe ucigași în numele Lui Hristos.

Ambele acționează în numele credinței: femeia japoneză crede că ceea ce s-a întâmplat a fost karma soțului ei, adică destinul; creștina crede că moartea a venit ca decizie a Lui Dumnezeu și că exemplul ei de iubire va avea impact printre făptași.

 Amândouă sunt extraordinare, așa-i? Cine ar suporta să trăiasca o așa experiență?

Am meditat și am observat că, totuși, există ceva care le diferențiază: atitudinea. Ficționalul personaj acceptă în mod fatalist situația, se resemnează în fața sorții, pentru că aceasta este credința strămoșilor ei. Misionara acceptă pentru că iubește pe Dumnezeu care iubește oamenii ostili.